O Dacie cât un apartament: Adevărul despre lupta românilor de rând pentru o mașină în Epoca de Aur

În România comunistă, posesia unui autoturism Dacia nu era doar o comoditate, ci un simbol al statutului social și al reușitei personale. Pentru familiile de condiție medie, achiziția unei Dacii însemna mai mult decât un bun de larg consum – era un vis greu de atins, o investiție uriașă și, uneori, o sursă de frustrări și umilințe. În anii ’70 și ’80, mașina produsă la Pitești ajunsese să coste cât un apartament, iar efortul pentru a o obține depășea cu mult simplul aspect financiar.

În plin avânt al industriei autohtone, statul comunist a creat un sistem birocratic și restrictiv, în care banii nu erau suficienți. Chiar și după ce adunai 70.000–90.000 de lei – o sumă uriașă pentru acea vreme –, drumul spre posesia propriei Dacii era presărat cu liste de așteptare, librete CEC, pile, intervenții și, uneori, noroc la trageri la sorți.

CEC, dobânzi și „câștiguri în autoturisme”

Una dintre puținele soluții accesibile românilor fără relații era înscrierea la CEC. Cei interesați puteau depune integral suma pentru un autoturism sau un avans de minimum 50% și se înscriau apoi pe o listă de așteptare care putea dura ani de zile. O variantă mai interesantă, dar rezervată celor norocoși, era „libretul de economii cu dobândă și câștiguri în autoturisme”, un fel de loterie cu miză mare.

După cum notează istoricul Valentin Vasile în Caietele CNSAS, libretul oferea o dobândă de 4% pe an, dar o parte din aceasta – 2% – era distribuită sub formă de câștiguri în autoturisme, prin trageri la sorți trimestriale. Pentru a participa, era necesar un sold minim de 5.000 de lei. Acest mecanism le dădea oamenilor o șansă în plus, dar fără nicio garanție reală. În lipsa unui sistem transparent, câștigurile ajungeau adesea tot la cei „cu pile”.

Horoscop zilnic 6 decembrie 2025: Vești importante pentru o zodie, surprize pentru alte două

Cerere de căsătorie surpriză la „Mireasa”. Un cuplu contestat s-a logodit, după câteva săptămâni de relație: „Promit că o să încerc să te fac fericit”

Românii depuneau bani la CEC sau participau la licitații cu avansuri mari și rate, însă sistemul favoriza adesea persoanele cu funcții sau pile. (Foto: Playtech)

Licitații, avansuri uriașe și mitul „mașinii cu dedicație”

Pentru cei care nu mai aveau răbdare, alternativa era cumpărarea unei Dacii la mâna a doua, în cadrul licitațiilor organizate de IDMS – Întreprinderea de Desfacere a Materialelor Sportive. Aici, mașinile se vindeau cu plata în rate, dar nu oricui: muncitorii și maiștrii cu venituri modeste puteau accesa un sistem de 20 de rate, cu un avans de 50%, iar ceilalți trebuiau să achite un avans de 60% și să plătească restul în 18 rate, cu o dobândă de 5% pe an.

Prețul unei Dacii era oricum uriaș. La începutul anilor ’70, pornea de la 70.000 de lei, dar până în 1989 ajunsese la peste 95.000 de lei pentru modelul Dacia 1320 Standard. Într-un raport intern din 1974, s-a propus chiar o scădere a prețului până la 55.000 de lei, dar Ceaușescu a respins categoric ideea: „NU este indicat să reducem prețurile”.

Paradoxal, existau pe piață mașini străine mai ieftine, precum Moskvich 412, dotat cu radio și motor de 1357 cm³, care costa doar 59.500 lei. Dacia 1300, fără radio, cu motor de 1289 cm³, era mai slab echipată și mai scumpă.

Chiar și mașinile „cu dedicație” pentru nomenclaturiști erau uneori sabotate de muncitori, într-un gest tăcut de frustrare față de inegalitățile sistemului. (Foto: arhivă)

Mașinile „pentru tovarăși” și accidentele invizibile

Pe lângă sistemele oficiale, în culisele uzinelor Dacia se ducea o altă luptă: cea pentru „mașinile cu dedicație”. Directorul de atunci al Întreprinderii de Automobile Dacia, Constantin Stroe, povestea într-un interviu din 2011 cum funcționarii din aparatul de partid și de informații promiteau nomenclaturiștilor că le vor „urmări” personal mașina pe bandă, lăsând impresia că vor primi un exemplar mai bun. În realitate, muncitorii, exasperați de aceste privilegii, sabotau discret aceste mașini cu „accidente invizibile”: înțepături cu șurubelnița, defecțiuni mascate, improvizații.

Astfel, în timp ce majoritatea românilor munceau ani de zile și se rugau la noroc pentru a urca într-o Dacie, alții primeau cheia direct de la „tovarăși”, fără nicio grijă. Iar această inechitate devenea, poate, cel mai dureros indicator al unei epoci în care chiar și visul de a avea o mașină românească putea fi confiscat de sistem.