Jurassic World: Rebirth sau renașterea unei idei moarte? Cum noul film distruge tot ce construise Fallen Kingdom

După ce Jurassic World: Fallen Kingdom promitea o revoluție în universul dinozaurilor — o lume în care oamenii și prădătorii preistorici coexistă într-un haos plin de suspans — noul film Jurassic World: Rebirth apasă butonul de reset și rupe complet firul epic. În loc să continue pe direcția provocatoare și inovatoare trasată de filmul precedent, Rebirth preferă să șteargă tot cu buretele și să revină la un format familiar, dar lipsit de ambiție.

Cu toate că titlul ne sugerează o „renaștere”, ceea ce primim este o întoarcere forțată la status quo-ul narativ de dinainte de Fallen Kingdom. Decizia de a limita prezența dinozaurilor doar în zona ecuatorială, invocând motive climatice, pare mai degrabă o scuză comodă pentru a evita povara narativă a unei lumi în care aceste creaturi legendare ar fi trebuit să coexiste cu civilizația umană.

Finalul din Fallen Kingdom promitea un moment de cotitură istoric în franciza Jurassic. Nu mai era vorba doar de accidente izolate într-un parc tematic sau experimente eșuate într-o insulă uitată de lume. Era începutul unei noi epoci: dinozaurii scăpaseră în lumea întreagă. Străzi urbane, păduri europene, aeroporturi și suburbii — toate deveniseră potențiale habitate pentru aceste ființe preistorice.

Dar în Rebirth, această premisă fascinantă este abandonată fără milă. Publicul este informat, de patru ori în primele minute, că dinozaurii nu au supraviețuit decât într-o „zonă interzisă” ecuatorială. Orice urmă de progres narativ este rasă de pe hartă.

E ca și cum cineva s-ar fi speriat de complexitatea lumii promise și ar fi ales să revină la șablonul vechi, sigur și previzibil: o echipă de mercenari, o misiune periculoasă, o junglă la fel de periculoasă, dinozauri mari și înfometați. Nimic nou sub soarele tropical.

Această mișcare amintește de faimoasa retragere narativă din Star Wars: The Rise of Skywalker, unde tot ce construise The Last Jedi a fost demontat rapid, pentru a calma fanii nemulțumiți. În Rebirth, avem aceeași rețetă: o renunțare inexplicabilă la o idee îndrăzneață, în favoarea unei povești sigure, dar sterile.

Dac-ar fi fost doar absurd, măcar era distractiv

Premisa actuală este atât de forțată, încât pare o glumă. Personajul principal, Martin Krebs (Rupert Friend), un „pharma bro” arogant, pornește într-o misiune în inima junglei ecuatoriale pentru a extrage sânge de la cei mai mari dinozauri rămași în viață. Motivul? Un tratament miraculos pentru boli de inimă, justificat prin teoria că „dinozaurii au inimi uriașe și trăiesc mult”. Asta în timp ce scenariul ignoră complet faptul că aceste creaturi au fost create în laborator și toate datele biologice ar fi deja disponibile într-o bază de date științifică.

Pentru a duce la capăt această misiune secretă, Martin angajează o echipă de mercenari, printre care Zora Bennett (Scarlett Johansson) — specialistă în operațiuni speciale, și Duncan Kincaid (Mahershala Ali) — căpitanul navei. Restul echipei este format din personaje vag conturate, care devin rapid carne de tun pentru dinozaurii supărați.

Mai mult decât atât, scenariul insistă că sângele dinozaurilor trebuie extras de la exemplare vii, deși tot filmul vedem mostre transportate prin junglă în cutii frigorifice, fără niciun indiciu că degradarea celulară ar fi o problemă reală.

Rezultatul? O poveste care se vrea tensionată, dar care pare construită pe o grămadă de nonsensuri științifice, scrisă mai degrabă pentru a justifica câteva scene spectaculoase decât pentru a respecta vreo logică internă.

Cine are nevoie de minune, când ai un Spinosaurus flămând?

Problema cea mai mare a Rebirth nu este lipsa de logică, ci faptul că își sabotează singur potențialul. Decât să exploreze ce înseamnă cu adevărat o lume în care dinozaurii coabitează cu oamenii — așa cum face seria Planet of the Apes cu maimuțele inteligente — filmul alege calea scurtă. Ne spune că lumea a uitat complet de dinozauri. Muzeele se închid, interesul public e zero, iar dinozaurii sunt tratați ca niște piese de decor plictisitoare. De ce? Nimeni nu explică.

Culmea ironiei este că, în timp ce personajele din film par să fi uitat cât de periculoși și fascinanți sunt acești prădători, publicul real continuă să fie fascinat. Sunt deja șapte filme, două seriale și o franciză care încă vinde milioane de bilete și jucării. Cineva minte aici — și nu e publicul.

Spielberg a creat în 1993 un sentiment de uimire autentică, când Dr. Grant vede pentru prima dată un Brachiosaurus. În Rebirth, acel sentiment a fost înlocuit cu sarcasm și indiferență. Este poate cea mai mare trădare adusă francizei: uitarea completă a miracolului.

Jurassic World: Rebirth ar fi putut fi un nou început curajos. În schimb, este un pas înapoi confortabil. Un film care ne oferă din nou dinozauri în peisaje exotice, dar refuză să-și asume consecințele narative ale propriului trecut. Mai rău decât o idee proastă este o idee abandonată. Și dacă „viața își găsește o cale”, Rebirth pare hotărât să-i închidă ușa în nas.