Istoria Teatrului Național București, templul în care au jucat zeii artei românești: de la Teatrul cel Mare de pe Calea Victoriei la monumentul din kilometrul 0 al Capitalei

Teatrul Național din București ”respiră” artă și istorie de aproape două secole. Inițial, marii artiști ai poporului român performau în fața consumatorilor de artă dramatică în sediul Teatrului cel Mare de pe Calea Victoriei, demolat în cel de-Al Doilea Război Mondial, în 1944. Din anii 70 și până-n prezent, sediul principal al teatrului românesc l-a reprezentat monumentul ridicat la kilometrul 0 al Capitalei, unde iubitorii de comedii, drame și tragedii vin să savureze cele mai frumoase opere.

O moștenire boierească transformată în centru cultural

Terenul pe care se află astăzi Teatrul Național din București (TNB) are o istorie îndelungată, ce începe încă din secolul al XVIII-lea. Zona a aparținut unei familii de vază a vremii, negustorii Hagi Moscu, cunoscuți pentru gustul rafinat și averea impresionantă.

Reședința lor boierească, ridicată în 1810, era una de lux, decorată cu obiecte aduse direct din Viena: candelabre elegante, mobilier prețios, clanțe din metal nobil, iar grădina era înfrumusețată cu havuzuri și vii întinse.

Această casă a rămas singura de acest tip în zonă până în 1912, când a fost demolată pentru a face loc viitorului Palat Comunal, proiectat de arhitectul Ion Mincu. Din păcate, ridicarea noii clădiri a Primăriei a fost amânată mai bine de jumătate de secol, lăsând terenul viran până la sfârșitul anilor 1950.

Horoscop zilnic 6 decembrie 2025: Vești importante pentru o zodie, surprize pentru alte două

Cerere de căsătorie surpriză la „Mireasa”. Un cuplu contestat s-a logodit, după câteva săptămâni de relație: „Promit că o să încerc să te fac fericit”

În 1946, pe acest teren a avut loc un prim concurs de arhitectură pentru construcția unei clădiri de operă. Două proiecte au fost premiate, ambele aparținând unor arhitecți talentați: Virgil Nițulescu și grupul condus de Nicolae Porumbescu.

Proiectul lui Nițulescu propunea o structură modernistă cu forme geometrice puternice, în timp ce propunerea tinerilor arhitecți era o piață urbană înălțată, o acropolă culturală.

Niciunul dintre cele două proiecte nu a fost pus în practică, dar ideea că acel loc trebuie să găzduiască o instituție de cultură importantă s-a menținut și în deceniile următoare.

Vezi și: Cel mai talentat din familia Caragiale. Costache, unchiul celebrului dramaturg, pionierul artei românești și primul director al Teatrului cel Mare din București

Nașterea unui simbol al artei dramatice românești

După distrugerea Teatrului Național de pe Calea Victoriei în bombardamentele din 1944, autoritățile au decis ca în inima Capitalei să fie construit un nou teatru, de dimensiuni impresionante.

În contextul reconstrucției postbelice și al schimbărilor ideologice majore, în anii 1956-1957 a avut loc un concurs pentru stabilirea unui plan general al intersecției cunoscută astăzi drept Piața Universității.

Proiectele prezentate reflectau diversitatea stilistică a perioadei, oscilând între realism socialist și modernismul emergent. Se contura tot mai clar ideea unei dominante de înălțime, reprezentate de un turn, și a unei dominante de volum – viitoarea clădire a teatrului.

Sistematizarea Pieței Nicolae Bălcescu (denumirea de atunci) a continuat în anii ’60, când arhitectul-șef al orașului, Horia Maicu, a avansat ideea unui complex cultural și arhitectural care să includă fântâni, statui, o platformă pietonală și o parcare subterană.

Această viziune a dus, în cele din urmă, la planurile concrete pentru Teatrul Național și hotelul Intercontinental.

Construcția propriu-zisă a început în 1967, într-un peisaj urban eclectic, populat de cinematografe de vară, magazine și chiar un circ acoperit cu o cupolă din pânză. Clădirea teatrului, de formă literei L, a fost inaugurată parțial în 1970 și finalizată în 1977.

Construcția a fost realizată de o echipă de la I.P. Proiect București, sub conducerea lui Horia Maicu, Romeo Belea și Nicolae Cucu, în colaborare cu regizori și scenografi de renume precum Liviu Ciulei și Sică Alexandrescu.

Teatrul cel Mare, Calea Victoriei, București, sf sec al XIX-lea. Foto Bucureștii Vechi și Noi

Acoperișul teatrului, comparat cu pălăria lui Ion Luca Caragiale

Noua clădire s-a remarcat încă de la început printr-o estetică modernistă deosebit de îndrăzneață pentru epocă. Fațada sa, considerată o replică estetică a celebrului lăcaș de cult Notre-Dame-du-Haut al lui Le Corbusier, a stârnit numeroase controverse.

Unii critici au comparat acoperișul clădirii cu pălăria lui Caragiale, în timp ce alții au văzut în structura monumentală ecouri ale arhitecturii moldovenești. Indiferent de interpretare, clădirea s-a impus în peisajul Capitalei ca o prezență unică.

Teatrul găzduia trei săli de spectacol: Sala Mare (aproape 1000 de locuri), Sala Studio și Sala Mică – aceasta din urmă fiind remarcabilă prin capacitatea de a-și modifica configurația în funcție de tipul de spectacol (italian, elisabetan sau arenă).

Dotările tehnice ale clădirii, inclusiv copertina suspendată, mecanismele de manevrare a decorurilor și acustica avansată, au fost considerate revoluționare pentru vremea respectivă.

Totuși, în august 1978, un incendiu devastator a distrus complet Sala Mare. Acest eveniment a determinat autoritățile comuniste să inițieze un proiect de refacere și extindere, încredințat arhitectului Cezar Lăzărescu, în dauna echipei originale.

Modificările aduse de Lăzărescu au fost radicale: fațadele au fost redesenate, sala principală a fost extinsă la 1300 de locuri, a fost creată o nouă sală – Amfiteatrul „Liviu Rebreanu” – și au fost adăugate noi etaje pentru expoziții și centre culturale.

Însă decizia de a schimba aspectul inițial al teatrului a fost alimentată, se pare, de antipatia personală a lui Nicolae Ceaușescu față de acoperișul „modernist”, perceput ca o insultă adusă gusturilor estetice ale regimului.

Se vehiculează și ideea că România ar fi fost nevoită să plătească compensații designerilor francezi pentru asemănările cu proiectele lui Le Corbusier.

Vezi și: Geniul lui Matei Millo, întemeietorul teatrului cult în România. Povestea unuia dintre cei mai mari dramaturgi ai neamului românesc

Directorii TNB: de la Costache Caragiale și Matei Millo la Liviu Rebreanu, Radu Beligan și Ion Caramitru

​De-a lungul istoriei sale, Teatrul Național din București a fost condus de numeroși directori remarcabili, fiecare contribuind în mod distinct la dezvoltarea instituției. Primul director a fost Costache Caragiale, în perioada 1852–1855, urmat de Matei Millo, care a avut trei mandate între 1855 și 1871.

C. A. Rosetti a condus teatrul între 1859 și 1860, iar Mihail Pascaly a avut două mandate, între 1871–1874 și 1876–1877. Ion Luca Caragiale a fost director între 1888 și 1889, însă a demisionat din cauza lipsei de sprijin din partea unor actori importanți ai vremii și a unor ziare bucureștene .

În secolul XX, Alexandru Davila a condus teatrul între 1905 și 1908, iar Liviu Rebreanu a avut două mandate, între 1929–1930 și 1940–1944. Radu Beligan a deținut cel mai lung mandat, între 1969 și 1990, urmat de Andrei Șerban (1990–1993), Fănuș Neagu (1993–1996), Ion Cojar (1996–2001), Dinu Săraru (2001–2004) și Ion Caramitru, care a condus teatrul din 2005 până la decesul său în 2021.

Teatrul Național București, înainte să fie renovat pentru ultima dată, cca 2010. Foto arhivă

Templul artelor dramatice în prezent

Astăzi, Teatrul Național „I.L. Caragiale” din București este considerat cea mai importantă instituție teatrală din România. Cu o istorie care reflectă frământările sociale, politice și culturale ale ultimului secol, TNB rămâne un simbol al artei dramatice românești.

În ciuda transformărilor arhitecturale succesive, teatrul continuă să ofere spectacole de referință, să găzduiască festivaluri de anvergură și să fie locul unde generații întregi de mari actori și regizori și-au desăvârșit cariera.

Reconfigurat, extins și adaptat vremurilor, Teatrul Național nu este doar un edificiu impresionant, ci un spațiu viu, în care cultura se întâlnește cu istoria, iar arta devine liantul dintre trecut și viitor.

De la reședința boierească a lui Hagi Moscu până la monumentul contemporan din inima Bucureștiului, locul acesta a fost mereu un centru al puterii simbolice și al creației. Un adevărat templu în care au jucat, și încă joacă, zeii artei românești.

Vezi și: Destinul crunt al lui ”Iago”, curmat la doar 43 de ani. Marele actor Mihai Popescu, preferatul Mariei Filotti, s-a prăbușit pe scena teatrului, în timp ce performa în fața a mii de spectatori