INTERVIU cu regizorul Tudor Platon despre producția „O familie aproape perfectă”: De ce trebuie să vezi filmul românesc în cinema

Printre filmele românești lansate anul acesta, un titlu atrage atenția prin sinceritatea cu care își expune fragilitatea: documentarul „O familie aproape perfectă”, semnat de regizorul și protagonistul Tudor Platon. Filmul, care se lansează în cinematografe pe 29 august, pornește de la un context extrem de personal – divorțul părinților săi – și se transformă într-o explorare a modului în care iubirea, relațiile și moștenirile emoționale se transmit și se rescriu în timp.

La aproape zece ani după ce își filma părinții dansând și sărutându-se la aniversarea lor de 20 de ani de căsnicie, Platon descoperă că acea imagine de familie ideală se destramă. În paralel, propria lui viață intră într-o etapă esențială: se îndrăgostește, își întemeiază o familie și își întâmpină primul copil. În această tensiune între sfârșit și început, între ruptură și construcție, regizorul alege să își pună totul sub obiectivul camerei – părinții, iubita, copilul, dar și propriile ezitări și emoții.

Tudor Platon/Foto: Franklin Yeep

Am vorbit cu Tudor Platon într-un interviu despre felul în care acest documentar s-a născut dintr-o nevoie intimă de a filma, de a observa și de a înțelege. Mi-a povestit cum camera devine un instrument al vindecării, cum tăcerile și cadrele lungi lasă loc pentru reflecție și cum procesul de filmare a fost, de fapt, o formă de a dialoga cu sine și cu cei dragi. Rezultatul este un film care nu doar documentează o criză de familie, ci deschide un spațiu vizibil al emoției, unde fragilitatea devine putere și unde iubirea este surprinsă în toate formele ei.

Cerere de căsătorie surpriză la „Mireasa”. Un cuplu contestat s-a logodit, după câteva săptămâni de relație: „Promit că o să încerc să te fac fericit”

Horoscop 5 decembrie 2025. O zodie primește o nouă șansă, norocul e de partea ei

INTERVIU Tudor Platon, regizor „O familie aproape perfectă”

Tudor Platon

Playtech: Ce te-a determinat să îți îndrepți camera spre propria familie, și mai ales spre mama ta, pentru acest film?

Tudor Platon: Nu am privit niciodată atât de tranșant procesul de filmare – camera ca un instrument de incizie îndreptat înspre cineva – dar bănuiesc că ceva din asta se aplică în cazul acestui film.

Pe de o parte, simțeam o nevoie viscerală de a petrece timp cu părinții mei în momente în care găseam că le este foarte greu. Iar ca să pot sa fac asta am avut nevoie de camera de filmat – un soi de scut emoțional pe care l-am tot folosit de-a lungul timpului. Treptat, m-am găsit prins și eu alături de ei în acest clivaj emoțional al relațiilor de familie și la vreun an după, m-am gândit să fac un film despre asta.

Playtech: Ai fost atât regizor, cât și personaj în acest proiect. Cum ai reușit să jonglezi cu aceste două roluri, uneori contradictorii?

Tudor Platon: Am încercat să nu jonglez cu ele, ci să le asum ca venind la pachet: un regizor care face un film despre dinamicile emoționale din familia lui. Era de la sine înțeles că și eu voi fi inclus în film – eu regizorul, copilul, fratele, iubitul, soțul, tatăl. Dificultățile acceptării mele ca personaj au apărut mai târziu, la montaj, când am încercat să reduc viața trăită la forme sau formule narative care să funcționeze în sala de cinema; adică să aduc pe ecran ceva care să fie cât mai aproape de experiența mea dar care să fie împachetat sub forma unui film.

Playtech: Titlul „O familie aproape perfectă” are un ton ambiguu. Ce înseamnă pentru tine „aproape perfectă” în contextul familiei tale?

Tudor Platon: Înseamnă o familie ca majoritatea familiilor din ziua de azi – cu transformările, lipsurile și emoțiile contradictorii specifice societății în care trăim. Cred că de asta spectatorii se identifică atât de mult cu personajele sau cu diverse momente din film.

Playtech: Cum a reacționat familia ta când a aflat că aceste momente intime vor fi expuse publicului? Au existat limite sau discuții legate de ce poate fi filmat și ce nu?

Tudor Platon: Când am început să filmez, nu aveam în plan să fac un film. A fost mai degrabă un proces personal, care, abia după mai bine de un an a căpătat direcția clară a unui documentar. Într-o zi, mama a venit în vizită și a descoperit peretele din sufragerie acoperit cu fotografii printate – imagini cu ea, cu tata, cu familia, aranjate într-un fel de cronologie vizuală a materialului filmat. S-a speriat atât de tare încât o săptămână n-a mai vorbit cu mine, timp în care își imagina tot felul de scenarii despre ce film aveam de gând să fac.

Când, în cele din urmă, am vorbit, mi-a spus că pot continua, chiar dacă pentru ea era greu. I-am zis că nu o să lansez filmul fără să-l vadă și să fie și ea de acord cu el. Ani mai târziu, la vizionarea unei versiuni aproape finale, a trecut printr-un carusel emoțional – a râs, a plâns, s-a bucurat, s-a întristat, apoi a râs din nou. La final mi-a spus că filmul e complet diferit de ce își imaginase atunci, lângă peretele cu poze, și că își dorește să fie văzut de cât mai multă lume.

Tata, în schimb, nu a avut rețineri legate de facerea filmului. A fost mai greu după, când am vrut să i-l arăt – a durat mult până a găsit timp (sau curaj) să-l vadă. Când, în sfârșit, l-a vizionat, mi-a zis că e „ok”, dar că nu va lua parte la proiecții. Eu încă sper să se răzgândească.

O familie aproape perfecta, regia Tudor Platon

Playtech: De ce ai ales să filmezi cu o cameră de mână și să păstrezi un stil observativ, cu puține intervenții directe? Ai vrut să creezi senzația de apropiere, de spontaneitate sau a fost și o decizie tehnică legată de intimitate?

Tudor Platon: Principalul scop al camerei (dincolo de a filma, desigur) era ca ea să fie cât mai puțin intruzivă, dar, în același timp, să fie asumată ca prezență de către toți protagoniștii. Stilistica rezultată e o încercare de ajustare între cele două, dublată de reflexele mele operatoricești care, aveam să îmi dau seama mai târziu, transpuneau în imagine foarte mult din emoțiile mele de atunci.

„Ne-am cunoscut unii pe alții dincolo de rolurile prestabilite de părinte și copil, ci ca oameni întregi”

Playtech: În ce mod a schimbat acest film relația ta cu membrii familiei? Te-ai apropiat mai mult de ei?

Tudor Platon: Ne-a ajutat să ne cunoaștem mai bine, să ne aflăm unii altora limitele, metehnele și visurile ascunse. Perioada filmării a reprezentat un timp al intimității în care ne-am cunoscut unii pe alții dincolo de rolurile prestabilite de părinte și copil, ci ca oameni întregi – oameni care greșesc, care fac lucruri care nu ne convin sau care nu sunt conforme cu standardele pe care le susțin. Și asta sigur că nu e ușor de dus din nicio parte.

Playtech: Ai simțit presiunea de a reprezenta și alte familii românești prin intermediul familiei tale? Cât de mult ți-ai dorit ca publicul să se regăsească în poveste sau, dimpotrivă, să observe o experiență complet diferită?

Tudor Platon: Mi-am dorit mult să se regăsească. A fost una dintre mizele principale în facerea filmului, dincolo de miza personală, de a găsi o noimă schimbărilor care simțeam că mă luau pe sus în acea perioadă.

Playtech: Care a fost cel mai greu moment de filmat — fie din punct de vedere emoțional, fie din perspectiva regiei? Există vreo scenă pe care ai ezitat să o incluzi în montajul final?

Tudor Platon: Mi-a fost greu să filmez momentul cu mama în pădure, când vorbește despre relația mea cu Carla, soția mea. M-am și oprit din filmat pentru o perioadă de timp după acea zi. Apoi a fost greu de inclus în film, atât pentru mine, dar mai ales pentru Carla, secvența în care ea plânge pe canapea ca urmare a unui episod de depresie post-partum. Asta a fost și ultima secvență adăugată la montaj, după ce am cântărit îndelung amândoi necesitatea și urmările acestei expuneri.

Playtech: Ce tip de reacție te-a surprins cel mai mult după premiera în festivaluri? Cum ai dori să fie perceput filmul sau ce reacții crezi că va stârni?

Tudor Platon: M-au surprins oamenii care începeau să îmi vorbească foarte deschis despre relațiile personale din familiile lor, ce îi macină, unde cred că au greșit sau alte amintiri personale stârnite de film. Pare că filmul invită la astfel de mărturisiri, invită la comunicare sinceră și deschisă și, cel mai important, care nu acuză. Sper că acest lucru să continue și să extindă și dincolo de sala de cinema.

Playtech: Ai vrea să continui să explorezi teme autobiografice în proiectele viitoare sau simți că acest film a fost un catharsis care închide o etapă? Care este următorul pas pentru tine, ca regizor?

Tudor Platon: Mă interesează în continuare personalul care reflectă într-o mare măsură universalul. Însă, din punctul de vedere al expunerii cred că filmul ăsta a fost un maximum la care am ajuns, și asta dintr-un soi de inconștiență pe care de acum încolo nu o mai văd posibilă, cel puțin nu la același nivel. Dar elementul personal, autobiografic mă interesează în continuare. Așa am ajuns la filmul la care lucrez acum, o radiografie a sistemului educațional, care îmbină personalul cu politicul.