Focul cel mare din 1847 a ars un sfert din București chiar în ziua de Paște. Povestea celui mai devastator incendiu din istoria Capitalei

Pe 23 martie 1847, chiar în ziua de Paște, Bucureștiul a fost cuprins de un incendiu devastator, considerat cel mai mare din istoria modernă a orașului. Flăcările au mistuit un sfert din Capitală, distrugând aproape 2.000 de clădiri și 12 biserici, lăsând mii de oameni fără adăpost.

Cum arăta Bucureștiul în secolul al XIX-lea

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, Bucureștiul era un oraș cu un sistem urbanistic haotic, format în mare parte din clădiri din lemn, cu acoperișuri inflamabile din șindrilă sau trestie.

Străzile erau înguste și aglomerate, iar lipsa unui sistem de prevenire a incendiilor făcea ca orice scânteie să poată declanșa o catastrofă. Căldura verilor toride, vânturile puternice și lipsa unor surse de apă accesibile contribuiau la răspândirea rapidă a focului.

Pe lângă aceste aspecte, activitățile comerciale intense din centrul orașului, unde se aflau hanuri, prăvălii și ateliere meșteșugărești, foloseau frecvent foc deschis pentru gătit sau producție. Aceasta transforma Bucureștiul într-o adevărată capcană de foc.

Ce pensie are Laura Lavric, în 2025. Îndrăgita cântăreaţă de muzică populară se plânge de guvernanţi: „Nu se poate aşa ceva”

Pomii fructiferi care trebuie tăiaţi la început de aprilie pentru roade îmbelşugate. Vor rodi până toamna

De-a lungul timpului, orașul a fost lovit de mai multe incendii devastatoare. În 1704, 1766 și 1804, mai multe hanuri și biserici au fost distruse de flăcări. Cu toate acestea, nimic nu a fost comparabil cu ceea ce avea să se întâmple în 1847.

Focul cel mare a izbucnit chiar în ziua de Paște

Pe 23 martie 1847, chiar în ziua de Paște, Bucureștiul avea să fie martorul celui mai mare incendiu din istoria sa modernă. Tragedia a fost declanșată de un incident aparent minor: joaca unui copil cu un pistol.

Fiul cluceresei Zinca Drăgănescu a descărcat accidental arma, iar glonțul a aprins fânul dintr-un șopron. Vântul puternic a alimentat rapid flăcările, care au scăpat de sub control și au cuprins, în scurt timp, întreaga zonă comercială a orașului.

Incendiul s-a extins rapid, mistuind zona Curții Vechi de lângă Hanul lui Manuc, numeroase case de pe malul stâng al Dâmboviței, întinzându-se spre Colțea, zona Sf. Vineri și până în Calea Văcăreștilor.

Focul s-a propagat și la alte cartiere, distrugând peste 2.000 de clădiri, inclusiv 12 biserici. Printre acestea se numărau Biserica Domnească de la Curtea Veche, Biserica Sf. Dimitrie și Sf. Gheorghe Vechi.

Anton Pann, martor ocular al tragediei, a descris în detaliu scenele dramatice, relatând cum „vâlvătaia a băgat spaima în locuitorii care însă nu s-au pierdut cu firea și au participat umăr la umăr ca să oprească distrugerile.”

Vezi și: Istoria Cetății Râșnov, între legendă și realitate: invaziile tătarilor, venirea lui Mihai Viteazul, ciuma și incendiul din 1718, fântâna bântuită și refugiul localnicilor la Revoluția din 1848

Au încercat să stingă focul timp de o săptămână

Lupta împotriva focului a fost extrem de dificilă. Pompierii, dotați doar cu pompe manuale, nu au putut face față flăcărilor puternice, iar resursele de apă erau insuficiente. Oamenii încercau să își salveze bunurile, dar în multe cazuri, nu au reușit decât să agraveze situația prin blocarea străzilor cu căruțe și obiecte de valoare.

Unii negustori, în disperare, și-au depozitat marfa în Hanul Sf. Gheorghe Nou, crezând că zidurile groase îi vor proteja averile. Însă focul a distrus hanul, iar „fir de ață nimeni n-a scos din foc”, consemnează cronicarul Anton Pann.

Locuitorii care nu au putut fugi s-au refugiat pe Dealul Mitropoliei, privind îngroziți cum flăcările mistuie orașul.

„Case, prăvălii, hanuri și biserici ardeau într-un vacarm asurzitor. Pe ulițe, oamenii alergau înspăimântați, răsunau comenzile militare și vaietele deznădăjduiților”, scria Pann.

După aproape 12 ore de luptă, incendiul a început să se potolească datorită unei ploi slabe care a căzut în acea noapte. Cu toate acestea, pământul a rămas fierbinte timp de o săptămână, iar molozul și cenușa au ridicat nivelul terenului cu aproape doi metri.

Bilanțul dezastrului și începutul reconstrucției

Oficial, incendiul a ucis 15 oameni, iar zeci de persoane au fost rănite. Pierderile materiale au fost uriașe: pagubele au fost estimate la peste 30.000 de pungi de aur. Un sfert din București fusese distrus.

Pentru a ajuta sinistrații, s-au organizat spectacole de binefacere și s-au lansat apeluri pentru strângerea de fonduri.

Domnitorul Țării Românești, Gheorghe Bibescu, alături de sultanul Turciei, domnitorul Moldovei, Mihail Sturdza, și domnitorul Serbiei, Miloș Obrenovici, au donat sume importante pentru reconstrucție. Ajutoare au venit și din partea pitarului Evanghelie Zappa și din alte părți ale Europei.

În urma incendiului, autoritățile au luat măsuri pentru a preveni astfel de tragedii. Orașul a fost reconstruit după principii mai moderne: casele au fost acoperite cu tablă, atelierele care foloseau focul au fost mutate în afara centrului orașului, iar rețeaua de cișmele și conducte de apă a fost îmbunătățită.

Vezi și: Renașterea Centrului Istoric din Botoșani: a fost refăcut din temelii, după ce a fost ras de cumplitul incendiu din 1887

Alte mari incendii din istoria Bucureștiului

Marele incendiu din 1847 nu a fost singurul episod devastator din istoria Bucureștiului. Înainte de acesta, orașul a fost lovit de numeroase incendii, dintre care cele mai importante au fost:

• 1709 – Arderea Hanului Șerban Vodă, aflat pe locul unde astăzi se află Banca Națională.
• 1719 – Incendiul care a distrus Curtea Domnească și Mănăstirea Sf. Gheorghe.
• 1766 – Distrugerea unei părți a Târgului Cucului, ceea ce a determinat impunerea unei distanțe minime între clădiri.
• 1804 – Incendiul care a afectat hanurile Sf. Gheorghe și Șerban Vodă, dar și o mare parte din centrul orașului.

Deși incendiile au reprezentat o amenințare constantă, cel din 1847 a rămas în istorie ca fiind cel mai devastator. Tragedia a schimbat pentru totdeauna arhitectura și organizarea Bucureștiului, forțând orașul să adopte măsuri de prevenire mai eficiente.

Astăzi, focul cel mare din 1847 rămâne un simbol al fragilității orașului în fața dezastrului, dar și al rezilienței bucureștenilor în fața adversităților.

Vezi și: Incendiu puternic în parcarea subterană a unui complex din Ștefăneștii de Jos. Sistemul Ro-Alert, activat, oamenii sunt evacuați