Descoperire alarmantă pe fundul mării în Antarctica, care îngrijorează și poate fi un semnal de risc pentru încălzirea globală

În apele puțin adânci ale Mării Ross, la capătul sudic al lumii, cercetătorii au identificat peste 40 de „izvoare” subacvatice de metan care scapă din fisuri ale fundului mării — un număr surprinzător pentru o regiune unde până de curând era confirmat doar un singur astfel de punct activ. Gazul, mult mai puternic decât dioxidul de carbon în a capta căldura în primele două decenii petrecute în atmosferă, ridică temeri că unele prognoze climatice subestimează riscurile pe termen scurt. Descoperirile au fost publicate luna aceasta într-un studiu din Nature Communications și sunt sintetizate și de institutul neozeelandez NIWA, parte a consorțiului științific implicat.

Potrivit relatării CNN (Laura Paddison), noile „seep-uri” par să apară „într-un ritm uluitor”, inclusiv în zone cercetate repetat în trecut, ceea ce sugerează o schimbare de fond în modul în care metanul este eliberat în regiune. Oamenii de știință avertizează că, dacă o parte mai mare din acest gaz ajunge la suprafață și apoi în atmosferă, efectul de încălzire se poate amplifica, generând bucle de feedback greu de controlat.
Ground News

Ce au găsit, de fapt, cercetătorii în Marea Ross

Echipa internațională a folosit un arsenal de metode: sonare montate pe navă, vehicule submarine operate de la distanță (ROV) și scafandri, pentru a cartografia și a preleva probe din multiple puncte de pe platoul continental al Antarcticii, la adâncimi între aproximativ 5 și 240 de metri. Rezultatul: identificarea a peste 40 de emanări active în apele de mică adâncime — un salt spectaculos față de situația cunoscută anterior, când exista o singură scurgere activă confirmată științific în toată Antarctica.

Noutatea nu ține doar de număr. Multe dintre noile puncte de scurgere au apărut în locuri monitorizate de ani întregi, fără semne anterioare de metan. Autorii vorbesc despre „emergența” acestor structuri — o trecere de la rar la comun — și despre efecte ecologice locale vizibile pe fundul mării, acolo unde comunități de organisme adaptate chimiosintezei pot schimba structura habitatului. Aceste dinamici sunt urmărite acum sistematic, întrucât modul în care metanul se „pierde” sau este consumat de microbi înainte să ajungă la suprafață rămâne o necunoscută crucială pentru bilanțul climatic.

Cerere de căsătorie surpriză la „Mireasa”. Un cuplu contestat s-a logodit, după câteva săptămâni de relație: „Promit că o să încerc să te fac fericit”

Horoscop 5 decembrie 2025. O zodie primește o nouă șansă, norocul e de partea ei

Descoperirea sugerează apariția rapidă a unor noi „seep-uri” acolo unde anterior nu existau, ridicând temeri că prognozele privind încălzirea globală ar putea subestima rolul metanului. (Foto: Leigh Tate, Earth Sciences New Zealand)

De ce metanul contează mai mult decât pare

Metanul persistă mai puțin în atmosferă decât CO₂, însă în primii ~20 de ani după eliberare captează de circa 80 de ori mai multă căldură, ceea ce îl transformă într-un „accelerator” al încălzirii globale pe termen scurt. De aceea, evoluția surselor naturale — cum sunt „seep-urile” submarine — contează pentru traiectoria încălzirii în următoarele decenii, nu doar pentru finalul de secol. Reducerea emisiilor antropice de metan este considerată una dintre cele mai rapide pârghii pentru a încetini încălzirea în următoarele două-trei decenii.

În zonele polare, întrebarea-cheie este cât din metanul care scapă din sedimente reușește să străbată coloana de apă până la suprafață. O parte este „mâncată” de microbi specializați, care transformă metanul înainte de a ajunge în atmosferă; totuși, studii recente indică faptul că, în anumite condiții, inclusiv în mări reci și puțin adânci, o fracțiune detectabilă poate atinge aerul de deasupra, mai ales când dinamica gheții și a curenților favorizează transferul rapid.

Semnalul din Antarctica și riscul unei bucle de feedback

Antarctica a fost, multă vreme, considerată o zonă cu puține scurgeri active de metan. Prima confirmare științifică a unui „seep” activ în Marea Ross a venit abia în 2020, odată cu cercetările coordonate de Andrew Thurber. Faptul că, la doar câțiva ani distanță, apar zeci de noi puncte în aceeași regiune ridică întrebări serioase: încălzirea apelor de la marginea continentului, carstificarea sedimente­lor, migrarea gazelor prin fisuri sau alte mecanisme accentuează eliberarea? Răspunsurile concrete vor veni din monitorizarea pe termen lung pe care echipele au anunțat că o vor continua în sezonul austral.

Dacă un climat mai cald favorizează apariția/activarea acestor scurgeri, se conturează un cerc vicios: mai mult metan ajunge în apă (și o parte în aer), ceea ce intensifică încălzirea — iar încălzirea, la rândul ei, facilitează noi scurgeri. Tocmai de aceea, oamenii de știință subliniază că Antarctica poate trece din postura de „laborator natural” la „epicentru al riscului” în scenarii de încălzire accelerată, dacă depozitele de metan din jurul continentului încep să se deschidă mai des și mai amplu, scrie Reuters.

Deși o parte din gaz este consumată de microbi înainte să ajungă la suprafață, oamenii de știință avertizează asupra unui posibil efect de feedback climatic și revin în teren pentru monitorizare detaliată. (Foto: Leigh Tate, Earth Sciences New Zealand)

Ce urmează și cum se leagă de prognozele climatice

În prezent, inventarierea globală a acestor „seep-uri” este incompletă, iar modelele climatice includ cu dificultate fluxuri naturale variabile de metan, în special din oceane. Comunitatea științifică cere măsurători directe repetate, pentru a închide „bilanțul” dintre metanul eliberat pe fundul mării, cât este consumat de microbi și cât reușește să ajungă în atmosferă. Noile serii de observații din Marea Ross vor fi esențiale pentru a calibra aceste estimări și pentru a îmbunătăți scenariile de încălzire la orizontul următoarelor decenii.

Indiferent de incertitudinile naturale, consensul rămâne clar: tăierea rapidă a emisiilor de metan din surse umane — energie, deșeuri, agricultură — poate „cumpăra timp climatic” prețios, limitând vârful de încălzire. În paralel, ceea ce se întâmplă în jurul Antarcticii devine un indicator sensibil al felului în care oceanele reacționează la un climat în schimbare și al riscurilor ce pot apărea pe neașteptate din adâncuri.