De la Ciuma lui Caragea, la epidemiile de tifos și holeră. Istoria celor mai mari molime care au îngenuncheat poporul român, de-a lungul timpului

De-a lungul istoriei, România a fost devastată de numeroase epidemii care au marcat profund populația și au influențat cursul evenimentelor istorice. De la ciuma lui Caragea, care a transformat Bucureștiul într-un oraș al morții, la holera care a decimat Galațiul în 1847-1848, până la epidemia de tifos din 1916-1917, care a slăbit și mai mult o țară deja răvășită de război, fiecare dintre aceste molime a lăsat urme adânci în memoria colectivă.

Ciuma lui Caragea (1812-1813), molima care a decimat 70.000 de români

Ciuma lui Caragea este una dintre cele mai devastatoare epidemii care au lovit Țara Românească, numită astfel după domnitorul fanariot Ioan Vodă Caragea, care a urcat pe tron în septembrie 1812.

Sosirea lui Caragea la București a coincis cu izbucnirea unei epidemii de ciumă bubonică, boală mortală răspândită de purici infestați cu bacteria Yersinia pestis, transmiși de șobolani.

Epidemia a fost adusă din Imperiul Otoman, probabil prin negustori sau soldați care circulau între Balcani și Țara Românească.

Horoscop zilnic 6 decembrie 2025: Vești importante pentru o zodie, surprize pentru alte două

Cerere de căsătorie surpriză la „Mireasa”. Un cuplu contestat s-a logodit, după câteva săptămâni de relație: „Promit că o să încerc să te fac fericit”

Boala s-a răspândit rapid în capitală și în zonele învecinate, provocând panică și moarte în rândul populației. Orașele și satele au fost lovite de o rată de mortalitate îngrozitoare, iar autoritățile vremii nu aveau niciun mijloc eficient de combatere a bolii.

Pentru a opri răspândirea ciumei, domnitorul Ioan Caragea a luat măsuri drastice, ordonând izolarea celor bolnavi în casele lor, iar dacă nimeni nu supraviețuia în acele locuințe, erau sigilate și lăsate în părăsire.

Bucureștiul a devenit un oraș al morții, cu străzi pustii și case abandonate. Istoricii estimează că aproximativ 25.000 de oameni au murit doar în Capitală, iar în întreaga țară numărul victimelor a fost mult mai mare.

„În timpul «ciumei lui Caragea» au murit până la 300 de oameni pe zi. Contagiunea era aşa de primejdioasă, încât cel mai mic contact cu o casă molipsită ducea moartea într‑o familie întreagă şi violenţa era aşa de mare, încât un om lovit de ciumă era un om mort”, relata Ion Ghica.

Pentru identificarea și îngrijirea celor afectați, s-au creat așa-numiții „ciocli”, persoane desemnate să adune morții și să îi îngroape în gropi comune, departe de așezările populate. Aceștia purtau măști și îmbrăcăminte specială, iar cadavrele erau arse pentru a preveni contaminarea suplimentară.

Ciuma lui Caragea s-a stins în 1813, după ce majoritatea celor infectați muriseră și măsurile de izolare au început să dea rezultate. Această epidemie a marcat profund societatea românească, fiind considerată una dintre cele mai cumplite catastrofe din istoria Țării Românești.

Vezi și: Cum a trecut Țara Românească peste ciuma lui Caragea. Mureau zilnic câte 300 de oameni

Epidemia de holeră din 1847-1848 la Galați

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, holera a fost una dintre cele mai cumplite boli care au devastat teritoriul românesc, cauzată de bacteria Vibrio cholerae, care se transmite prin apă și alimente contaminate.

Orașul Galați, unul dintre cele mai importante centre comerciale ale vremii, a fost grav afectat de epidemia de holeră din 1847-1848.

Epidemia s-a declanșat în toamna anului 1847, fiind adusă de corăbiile comerciale care acostau în portul Galați. Rutele comerciale aglomerate și lipsa unor măsuri sanitare eficiente au permis răspândirea rapidă a bolii.

Simptomele bolii includeau vărsături severe, diaree violentă și deshidratare rapidă, ducând la moarte în doar câteva ore sau zile.

Locuitorii Galațiului s-au trezit într-o situație dramatică: spitalele erau neîncăpătoare, iar autoritățile erau complet nepregătite să facă față unei astfel de crize. Se estimează că în doar câteva luni, holera a făcut mii de victime, iar orașul a intrat într-o stare de colaps social.

Medicii vremii au încercat să impună măsuri de igienă precum fierberea apei și evitarea consumului de alimente crude, însă pentru populația săracă aceste recomandări erau greu de urmat.

Una dintre cele mai mari probleme a fost lipsa apei potabile curate, deoarece râul Dunărea, principala sursă de apă, era puternic contaminat.

Mulți oameni au murit încercând să găsească alternative pentru hidratare, consumând apă din surse nesigure. Epidemia s-a stins treptat în primăvara anului 1848, dar nu înainte de a lăsa Galațiul într-o stare deplorabilă, cu o populație decimată și un sistem economic afectat profund.

Vezi și: Românul care a scăpat de malarie un miliard de oameni: Cine a fost Mihai Ciucă VIDEO

Epidemia de tifos din România anului 1916 – O catastrofă în mijlocul Primului Război Mondial

Tifosul exantematic, cunoscut și ca tifos epidemic, a fost una dintre cele mai mari molime care au afectat România în timpul Primului Război Mondial.

Această boală era cauzată de bacteria Rickettsia prowazekii, transmisă prin păduchi, și a izbucnit în timpul retragerii armatei române și a populației civile în Moldova, după ce forțele germane, austro-ungare și bulgare au ocupat o mare parte din teritoriul țării la sfârșitul anului 1916.

Condițiile mizere din taberele de refugiați și spitalele militare au favorizat răspândirea rapidă a tifosului. Boala provoca febră mare, erupții cutanate și stări de slăbiciune extremă, iar lipsa unui tratament eficient a dus la un număr imens de victime.

Până la începutul anului 1917, epidemia făcuse ravagii atât în rândul civililor, cât și al soldaților, punând o presiune enormă pe sistemul sanitar românesc. Principalul ”tratament” aplicat, în lipsa unor servicii medicale coerente, era format din consumarea de rachiu, oțet și măsline, precum și folosirea prafului de pușcă.

România pierduse deja numeroase vieți pe front, iar tifosul a agravat situația, ucigând nu doar soldați, ci și medici, asistente și personal auxiliar. Spitalele erau supraaglomerate, iar lipsa medicamentelor și a resurselor sanitare adecvate a făcut ca epidemia să se extindă rapid.

Se estimează că peste 300.000 de oameni au murit din cauza tifosului exantematic în România, această epidemie fiind considerată una dintre cele mai grave din istoria modernă a țării.

Unul dintre cei mai remarcabili oameni care au luptat împotriva tifosului a fost medicul Ion Cantacuzino, care a încercat să implementeze măsuri de igienizare și dezinfecție pentru a limita răspândirea bolii.

Cu toate acestea, doar sfârșitul iernii și îmbunătățirea condițiilor de igienă au dus la reducerea numărului de cazuri, iar epidemia s-a stins treptat în a doua jumătate a anului 1917.

Aceste molime care au îngenuncheat România au scos în evidență fragilitatea sistemului sanitar din diferite epoci și au demonstrat importanța măsurilor de prevenție, igienă și intervenție medicală rapidă.

Studierea acestor evenimente tragice ne ajută să înțelegem mai bine cum bolile au modelat istoria și cât de vitală este pregătirea împotriva unor posibile crize epidemiologice viitoare.

Vezi și: Epidemiile prin care a trecut România de-a lungul istoriei sale