De ce continuă „Frankenstein” să ne obsedeze: Un secol de ecranizări între fidelitate, mit și reinterpretare

Puține opere literare au avut o influență atât de stabilă în cinematografie precum romanul „Frankenstein; sau Prometeul Modern”, publicat în 1818 de Mary Shelley.

Timp de peste o sută de ani, povestea savantului care depășește limitele cunoașterii și creează o ființă pe care nu o mai poate controla a fost repovestită, reinterpretată și reinventată în nenumărate forme.

Fie că vorbim despre filme mute, producții hollywoodiene clasice, reinterpretări gotice britanice sau versiuni moderne care pun accent pe dezbaterea etică, Frankenstein a devenit un mit vizual care depășește cu mult romanul original.

Întrebarea importantă este: de ce revine filmul universal la Frankenstein cu o persistență atât de remarcabilă? Răspunsul nu poate fi unul simplu, pentru că povestea lui Shelley este stratificată, complexă și deschide o serie de dileme morale care nu au fost niciodată complet rezolvate.

Cerere de căsătorie surpriză la „Mireasa”. Un cuplu contestat s-a logodit, după câteva săptămâni de relație: „Promit că o să încerc să te fac fericit”

Horoscop 5 decembrie 2025. O zodie primește o nouă șansă, norocul e de partea ei

În spatele monstru­lui creat în laborator se ascunde anxietatea unei epoci fascinate de progres, dar și temătoare în fața consecințelor acestuia. Iar fiecare perioadă, cu propriile ei temeri și transformări sociale, găsește în Frankenstein o metaforă perfectă pentru propriile crize.

Așadar, hai să încercăm să înțelegem cum s-a transformat romanul într-un simbol cinematografic și cum a fost reinterpretat într-o varietate uimitoare de forme, de la producțiile austere ale filmului mut până la ambițioasa adaptare a lui Guillermo del Toro, care promite o abordare profund emoțională și fidelă spiritului original.

Frankenstein, un mit născut în era filmului mut

Cinematografia se afla în copilărie în momentul în care cineaștii au decis să îl aducă pe Frankenstein pe ecran. În 1910, studioul lui Thomas Edison produce primul film bazat pe roman, un scurtmetraj mut de aproximativ 15 minute.

În această primă adaptare, tema este simplificată, iar monstru­lui i se conferă o apariție teatrală, aproape fantomatică. Filmul era mai degrabă o demonstrație tehnică decât o explorare filosofică, dar reușea să surprindă esența conflictului dintre creator și creație.

În 1915 apare Life Without Soul, un lungmetraj american astăzi considerat pierdut. Deși nu avem posibilitatea de a-l viziona, sinopsisurile păstrate indică o abordare care pune accentul pe consecințele morale ale experimentului, o temă ce va deveni centrală pentru adaptările ulterioare.

Un alt film mut timpuriu, Il Mostro di Frankenstein (1921), realizat în Italia, este de asemenea pierdut, dar existența sa demonstrează că interesul pentru poveste era extins geografic, nu doar specific Hollywood-ului.

Aceste adaptări inițiale au pus bazele unui mit vizual, chiar dacă lipsea complexitatea romanului: nu existau monologuri filosofice, iar introspecția monstrului era imposibil de redat în limbajul filmului mut.

Ce a putut fi transmis, însă, a fost atmosfera gotică, tensiunea dintre savant și creația sa și ideea că omul se joacă cu forțe care îl depășesc.

Momentul de cotitură vine în 1931, odată cu Frankenstein, regizat de James Whale pentru Universal Pictures. Aici se consolidează imaginea iconică a monstrului, interpretat de Boris Karloff: frunte lată, electrozi laterali, mers greoi și un amestec surprinzător între brutalitate și inocență.

Interesant este că această reprezentare nu are legătură cu descrierea din carte; este o creație originală a designerului Jack Pierce. Dar imaginea devine atât de puternică, încât pentru publicul larg, aceasta este creatura lui Frankenstein.

În Frankenstein (1931), romanul este reinterpretat radical. Victor Frankenstein devine Henry Frankenstein, un savant mai degrabă excentric decât profund torturat, iar creatura nu mai are voce, complexitate morală sau suferința intelectuală descrisă de Shelley. Filmul devine un horror gotic spectaculos vizual, dar mult mai simplificat tematic.

Tot James Whale regizează Bride of Frankenstein (1935), considerat astăzi unul dintre cele mai bune filme din epoca Universal Monsters.

Spre deosebire de primul film, aici apare un ton ironic, uneori chiar satiric, dar și o surprinzătoare sensibilitate față de creatură.

Introducerea Miresei, chiar dacă apare pentru doar câteva minute, devine un moment emblematic al cinematografiei. Este o producție care explorează marginalitatea, respingerea și dorința de a fi acceptat, teme esențiale în roman.

În anii ’40, Universal continuă seria cu Son of Frankenstein (1939) și The Ghost of Frankenstein (1942). În această etapă, poveștile devin mai puțin filosofice și mai orientate spre aventură și spectacol.

Frankenstein devine o franciză, iar creatura, o figură recurentă, uneori aproape supereroică. Deși nu mai există legături puternice cu romanul, aceste filme contribuie la consolidarea mitului cinematografic.

De la reinterpretările Hammer la dorința de fidelitate

O nouă etapă începe în anii ’50, cu studiourile Hammer din Marea Britanie. Dacă Universal a transformat Frankenstein într-un simbol hollywoodian, Hammer îl reinterpretează într-o estetică gotică, violentă și intens colorată (la propriu, pentru că studioul era celebru pentru utilizarea culorilor saturate).

În The Curse of Frankenstein (1957), Christopher Lee interpretează monstrul, iar Peter Cushing joacă rolul doctorului.

Spre deosebire de filmele Universal, aici accentul se mută asupra cruzimii savantului, care devine o figură moralmente ambiguă, chiar antipatică.

Hammer nu urmărește fidelitatea față de roman, ci reinterpretează mitul prin prisma fricilor perioadei: Războiul Rece, anxietatea față de experimentele științifice necontrolate și dilemele eticii medicale.

Continuările,The Revenge of Frankenstein (1958), The Evil of Frankenstein (1964), Frankenstein Created Woman (1967) și Frankenstein Must Be Destroyed (1969), adâncesc această viziune în care savantul devine centrul moral al poveștii, nu creatura.

În aceste filme, Victor Frankenstein este un om obsedat, dispus să sacrifice orice pentru ambiția sa, o abordare care reflectă evoluțiile etice din epocă, inclusiv dezbaterile legate de transplanturi, experimente pe animale și bioetică.

În paralel, apare și parodia cult Young Frankenstein (1974), regizată de Mel Brooks. Deși este o comedie, filmul are respect pentru estetica gotică a epocii Universal și aduce un omagiu sincer filmelor anterioare.

Este interesant de observat cum Frankenstein poate exista simultan ca temă serioasă și ca subiect de satire, fără ca valoarea sa culturală să fie diminuată.

Momentul în care cinematografia încearcă din nou să revină la spiritul romanului vine în 1994 cu Mary Shelley’s Frankenstein, regizat și interpretat de Kenneth Branagh, cu Robert De Niro în rolul creaturii.

Versiunea își propune să fie cât mai fidelă romanului, păstrând structura narativă, conflictele morale și complexitatea psihologică a personajelor.

Filmul este intens, gothic, uneori melodramatic, dar urmărește să redea suferința profund umană a creaturii, în acord cu intențiile autoarei.

Branagh pune accent pe temele filozofice: responsabilitatea creatorului, izolarea, respingerea, vinovăția și consecințele încălcării limitelor naturale.

Chiar dacă filmul nu a fost un succes unanim, rămâne una dintre cele mai apropiate transpuneri ale romanului și continuă să fie o referință pentru cei care caută fidelitate.

Reinterpretările secolului XXI și întoarcerea la originile textului

În ultimele decenii, adaptările inspirate de Frankenstein s-au îndepărtat deseori de povestea originală, devenind reflecții ale temelor moderne: identitatea, biotehnologia, inteligența artificială și alienarea digitală.

Mini-serii sau filme precum Frankenstein (2004) explorează ideea de creație artificială într-un context contemporan. Victor Frankenstein (2015), cu Daniel Radcliffe și James McAvoy, reinterpretează povestea din perspectiva lui Igor, transformând-o într-un film de aventuri cu elemente gotice, dar păstrând câteva teme centrale din roman: dorința de cunoaștere, ambiția fără limite și fragilitatea morală a creatorului.

Depraved (2019), regizat de Larry Fessenden, mută tragedia într-un context urban și modern, abordând teme precum trauma, experimentarea medicală și consecințele individualismului contemporan. Filmul discută relația dintre tehnologie și etică, temă care, de fapt, revine la nucleul romanului lui Shelley.

Interesant este că adaptările animate, precum Kyoufu Densetsu Kaiki! Frankenstein (1981), au încercat să redea abordări diferite ale suferinței creaturii și ale relației sale cu lumea. Deși nu sunt foarte cunoscute, aceste producții demonstrează elasticitatea mitului Frankenstein.

Și astfel ajungem în prezent, unde interesul pentru o adaptare fidelă și profundă revine în mod natural. Guillermo del Toro, un regizor cunoscut pentru modul în care tratează monștrii cu empatie și sensibilitate, a preluat responsabilitatea de a readuce romanul la viață într-o formă cinematografică majoră.

Adaptarea sa, programată pentru 2025 pe Netflix, promite să fie una dintre cele mai nuanțate și emoționale versiuni de până acum.

Del Toro a declarat în trecut fascinația sa pentru creaturi considerate „monștri”, văzuți nu ca reprezentanți ai răului, ci ca victime ale lumii, ale prejudecăților și ale suferinței.

Este o viziune extraordinar de apropiată de intenția lui Shelley. În roman, creatura este articulată, introspectivă, un suflet respins, nu un monstru al violenței. Dacă del Toro reușește să redea această dimensiune, adaptarea sa ar putea deveni una de referință.

De ce revine Frankenstein mereu?

Pentru că Frankenstein nu este doar o poveste; este o metaforă pentru însăși natura progresului uman. Creatura lui Shelley simbolizează consecințele acțiunilor noastre, ale dezvoltării tehnologice și științifice, ale tentației de a depăși limitele.

În momentul în care inteligența artificială, biotehnologia, editarea genetică și autonomia tehnologică ridică întrebări majore, romanul nu este doar relevant, este esențial.

Cinemaul găsește în Frankenstein un spațiu ideal pentru a explora aceste teme. Fiecare epocă proiectează pe această poveste propriile temeri: în anii ’30 era teama de experimentele științifice, în anii ’50 anxietatea atomică, în anii ’70 crizele morale și sociale, în anii ’90 obsesia pentru fidelitate literară și introspecție, iar în prezent frica de tehnologia necontrolată.

Nu este o coincidență că marile adaptări ale romanului apar în momente de tranziție sau criză. Frankenstein devine astfel un barometru cultural: o poveste care ne arată ce ne temem să devenim.

În final, motivul pentru care ne întoarcem mereu la Frankenstein este poate cel mai simplu și, în același timp, cel mai profund: pentru că monstrul este o oglindă.

În el vedem ceea ce creăm, ceea ce respingem, ceea ce ne sperie. Vedem dorința de a ne depăși limitele și teama că această dorință ne va distruge. Vedem potențialul nostru, dar și responsabilitatea noastră.

Iar atâta vreme cât omenirea va continua să inventeze, să descopere și să depășească granițe, „Frankenstein” va continua să ne obsedeze și să ne provoace, să ne pună întrebări și să ne țină treji în fața propriilor ambiții.