Cum poate Alex Garland transforma Elden Ring într-o capodoperă cinematografică: Un regizor atipic pentru o lume imposibilă

Cu A24 la cârmă și Alex Garland în regie, filmul Elden Ring promite să nu fie doar o altă adaptare de joc video, ci o incursiune viscerală în haosul și disperarea unui tărâm fantastic sfâșiat de violență și mister.

Când auzi că Alex Garland, cunoscut pentru thrillerele SF Ex Machina, Annihilation și mai recentul film de război Warfare, va regiza o adaptare a celebrului joc video Elden Ring, prima reacție e, probabil: ce legătură are el cu fantasy-ul medieval?

Răspunsul e simplu: nu trebuie să aibă. Pentru că Elden Ring nu este o poveste clasică cu eroi și magie spectaculoasă. Este o meditație dură asupra eșecului, un univers oniric, uneori absurd, alteori grotesc, în care jucătorul este un simplu supraviețuitor – nu un salvator.

Garland, cu sensibilitatea sa pentru tensiunea psihologică și realismul brutal, poate fi alegerea ideală pentru a reda nu doar atmosfera, ci și esența jocului creat de Hidetaka Miyazaki. Dacă Warfare – considerat de unii cel mai realist film de război din ultimii ani – a reușit să inducă senzația de vulnerabilitate totală, atunci același efect ar putea fi reprodus și într-un Elden Ring cinematografic.

Fantasy-ul nu înseamnă mereu magie – ci teamă, alienare și pierdere

Spre deosebire de universuri fantasy ca cele din Stăpânul Inelelor sau Harry Potter, unde pericolul e clar delimitat și binele are un chip recognoscibil, Elden Ring funcționează pe o logică criptică, deseori nihilistă. Lumea este fragmentată, personajele sunt adesea damnate sau rătăcite, iar misiunea principală – aceea de a deveni Elden Lord – este atât de vagă încât pare mai degrabă o obsesie decât un scop nobil.

Aici intervine forța lui Garland. El poate transforma această experiență într-un film nu despre glorie, ci despre supraviețuire. Nu despre eroi, ci despre oameni care nu înțeleg ce se întâmplă în jurul lor, dar continuă să meargă înainte. Exact ca jucătorii care, în Elden Ring, își croiesc drum prin monștri imposibili, pierderi constante și o poveste fragmentată, descoperită în timp, prin detalii subtile – nu prin expoziție bombastică.

Garland are și un avantaj ascuns: este gamer. Iar iubirea sa pentru jocuri precum Dark Souls sau The Last of Us nu este o poză pentru presă. A recunoscut în interviuri că apreciază „poezia încorporată” în aceste jocuri – acele momente în care un personaj anonim rostește o frază criptică ce reverberează adânc, fără a-ți explica nimic. În mâinile unui regizor obișnuit, aceste secvențe s-ar pierde. În ale lui Garland, ar putea deveni nucleul emoțional al filmului.

De la Ramadi la Limgrave: o abordare cinematografică realistă a fanteziei

Una dintre cele mai inspirate idei vehiculate este ca Garland să nu încerce să adapteze întreaga mitologie densă a jocului – cu Marika, Godrick, Radagon și ceilalți demizei – ci să se concentreze pe călătoria unui singur Tarnished, un suflet pierdut care încearcă să ajungă dintr-un loc în altul, în viață.

Exact ca în Warfare, unde soldații nu luptă pentru o victorie grandioasă, ci pentru a supraviețui unei zile în infernul urban, protagonistul din Elden Ring ar putea fi un anonim, a cărui motivație e pur existențială. Lumea, cu ruinele ei și creaturile bizare, devine un fundal opresiv, aproape halucinant – o zonă de conflict între realitate și coșmar.

Se vorbește deja că Kit Connor – cunoscut pentru rolul său din Warfare – ar putea fi protagonistul. Alegerea lui sugerează o continuare a temelor din acel film: frica, confuzia, violența aparent fără sens. Iar dacă Garland păstrează aceeași estetică brutală, dar intimă, Elden Ring ar putea deveni nu doar o adaptare reușită, ci o redefinire a filmului fantasy în cinema.

Concluzie: Nu o adaptare, ci o reinterpretare

Succesul unei adaptări nu stă în fidelitatea literală față de sursă, ci în capacitatea de a transmite spiritul acelei surse. Așa cum HBO a reușit cu The Last of Us – înțeleasă și respectată de fani tocmai pentru că nu a copiat jocul, ci l-a completat – Elden Ring are nevoie de un regizor care să înțeleagă că nu e vorba despre magie, ci despre ruine. Nu despre eroi, ci despre rătăciți. Nu despre victorie, ci despre perseverență în fața eșecului.

Iar dacă Alex Garland reușește să capteze acea „poezie existențială” din spatele designului și tăcerii jocului, atunci A24 ar putea livra nu doar o adaptare reușită, ci o experiență cinematografică care va rămâne în istorie.