Cum a reușit The White Lotus să se îndepărteze de ceea ce l-a făcut un serial bun. Sezonul al treilea lasă de dorit, dar nu e o pierdere completă de timp

Sezonul 3 al serialului „The White Lotus”, creat de Mike White, a debutat pe 16 februarie 2025 pe HBO și Max, continuând să exploreze dinamica destul de complexă dintre oaspeții bogați și angajații unei stațiuni de lux.

După Hawaii și Sicilia, acțiunea se mută în Thailanda, ceea ce oferă un nou cadru exotic pentru satira socială caracteristică serialului.​

Locația și atmosfera, ca de obicei, de vis

Filmările au avut loc în locații pitorești din Thailanda, precum Koh Samui, Phuket și Bangkok, oferind un fundal vizual spectaculos care contrastează cu tensiunile și conflictele dintre personaje.

Concret, alegerea locației adaugă o nouă dimensiune culturală și estetică serialului, evidențiind discrepanțele dintre luxul occidental și realitățile locale.​

Distribuția și personajele

Sezonul aduce o distribuție diversă, incluzând actori precum Jason Isaacs, Carrie Coon, Michelle Monaghan, Parker Posey, Walton Goggins, Leslie Bibb, Aimee Lou Wood sau Lalisa Manobal.

Personajele variază de la o familie de moguli financiari în criză, la trei prietene din liceu reunite într-o vacanță tensionată, și până la angajați ai stațiunii care navighează între profesionalism și propriile lor probleme personale.​

Ce teme sunt abordate în sezonul al treilea din „The White Lotus”

Sezonul 3 continuă să exploreze teme precum privilegiul, ipocrizia, spiritualitatea superficială și dinamica de putere dintre clasele sociale.

Satira se îndreaptă spre industria wellness și modul în care spiritualitatea est-asiatică este adesea interpretată greșit de occidentali. Serialul ridică întrebări despre autenticitate, escapism și impactul turismului de lux asupra culturilor locale.​

Cum a fost privit de critici

Recepția sezonului a fost mixtă. Unii critici au lăudat performanțele actorilor, în special ale lui Aimee Lou Wood și Parker Posey, și au apreciat complexitatea tematică a sezonului.

Alții au criticat ritmul lent al narațiunii și lipsa unei concluzii satisfăcătoare pentru anumite fire narative. Creatorul Mike White a răspuns acestor critici, afirmând că stilul său narativ intenționează să provoace și să implice emoțional spectatorii.​

REVIEW The White Lotus – sezonul al treilea – motive ca să te uiți sau să-l eviți

Deși nu a fost la fel de bine primit ca sezoanele anterioare, sezonul 3 rămâne o piesă importantă în peisajul televiziunii contemporane, oferind o reflecție asupra privilegiului și a impactului culturii occidentale asupra lumii, așa cum menționam anterior.

Finalul dramatic al sezonului trei din The White Lotus marchează, astfel, sfârșitul unei etape considerate de mulți drept cea mai slabă din istoria serialului.

O construcție narativă incoerentă

După opt episoade tensionate și adesea frustrante, sezonul al treilea din The White Lotus a ajuns la final cu un episod încărcat de violență și emoții contradictorii.

În contrast cu sezoanele anterioare, în care moartea era tratată cu o doză de ironie sau grotesc poetic, deznodământul actual aduce în prim-plan tragedia pură, lipsită de ambiguitate, după cum notează, de altfel, și The Independent, publicație cu care mă declar de acord.

Personajul interpretat de Aimee Lou Wood moare împușcată, o scenă care șochează prin brutalitate și prin contrastul cu imaginea inocentă și plină de speranță a actriței.

Concluzia sumbră reflectă perfect atmosfera generală a sezonului: o combinație neplăcută de disconfort sufocant și repetiție obositoare.

Deși intenția lui Mike White, creatorul și unicul scenarist și regizor al serialului, pare să fi fost aceea de a explora teme mai adânci precum căutarea sensului spiritual, serialul s-a poticnit într-un ritm greoi și în personaje care rareori evoluează semnificativ.

Mai grav este că, în ciuda unor momente de strălucire, întreg sezonul a fost afectat de zvonuri privind tensiuni din spatele camerelor de filmare, notează, de asemenea, publicația menționată anterior.

Confirmările privind certurile din distribuție și neînțelegerile creative par să justifice multe dintre alegerile confuze făcute pe parcursul episoadelor.

De ce au fost aduse nume mari, precum Christian Friedel sau Lisa din trupa BLACKPINK, dacă au avut un rol minor, aproape decorativ? De ce firul narativ al personajului interpretat de Patrick Schwarzenegger s-a evaporat fără o concluzie clară? Și cum se justifică faptul că două personaje cheie pentru final, Rick și Chelsea, au fost ținute separat aproape tot sezonul?

Întrebările sunt simptomatice pentru un sezon care pare să fi fost planificat inițial într-o direcție, dar executat în alta.

Ceea ce trebuia să fie o meditație asupra sensului vieții și credinței s-a transformat, pe alocuri, într-un haos incoerent, în care simbolismul se ciocnește de constrângeri de producție.

Tensiune, revelații și un final „degeaba”

Spre finalul sezonului, se conturează o convergență tematică mult așteptată. Mike White a mai explorat anterior subiecte precum criza spirituală și căutarea identității, în special în Enlightened, serial din 2011, dar în The White Lotus pare să sugereze o concluzie sumbră: căutarea sensului este, poate, zadarnică.

Piper renunță la idealurile religioase și admite că preferă viața comodă și lipsită de complicații.

Rick, aflat într-o confruntare emoțională și morală cu presupusul ucigaș al tatălui său, care se dovedește a fi chiar tatăl său biologic, nu reușește să evite violența. El este cel care declanșează schimbul de focuri, moment anticipat încă din primul episod.

Chelsea, partenera lui Rick, sfârșește împușcată în brațele lui, într-un climat care pare să combine tragedia personală cu eșecul oricărei aspirații spre sens sau ordine.

Gaitok, un alt personaj urmărit cu atenție în sezon, obține succesul profesional dorit și o relație romantică, dar doar după ce îl ucide pe Rick. Finalul pune întrebarea: a meritat tot acest sacrificiu? Într-o lume în care recunoașterea vine doar prin violență și compromis, răspunsul pare să fie negativ.

Monologul livrat de Carrie Coon în ultimele minute ale episodului oferă, însă, o contrapondere puternică acestor evenimente. Ea afirmă că nu a găsit niciodată împlinire în muncă, în dragoste sau în proprii copii, ci doar în trecerea timpului.

Revelația filozofică oferă o încheiere coerentă pentru povestea celor trei femei, Jaclyn, Kate și Laurie, care părăsesc insula nu ca rivale, ci ca un trio disfuncțional, dar dependente una de celălaltă.

În contrast, firul narativ dedicat familiei Ratliff este, fără îndoială, cel mai slab punct al sezonului. Incestul sugerat între frați, tentativa de fraudă financiară și încercarea de otrăvire a propriei familii sunt tratate cu o superficialitate care trădează lipsa de direcție.

Personajele nu evoluează, iar conflictul nu atinge niciodată o miză reală. Tentativa lui Timothy de a-și ucide soția, fiica și fiul cel mare cu pina colada otrăvită este atât de prost executată încât pare adăugată în grabă, fără o logică internă.

Un serial prins între introspecție și capcanele misterului prost puse în scenă

Mike White a declarat anterior că misterul legat de „cine moare?” a fost conceput doar ca un truc narativ, menit să atragă spectatorii care altfel nu ar urmări un studiu de personaj satiric.

Cu toate acestea, în sezonul trei, acest mister devine un motor narativ central, ceea ce a transformat The White Lotus într-un serial care se apropie periculos de mult de formatele tip Lost sau Severance, pline de indicii ascunse și teorii care trebuie dezlegate.

Deși unele simboluri funcționează, precum seria de ghinioane care o anticipează pe Chelsea ca fiind victima finală, multe dintre presupusele piste sunt forțate.

Căutarea unor semnificații ascunse în secvențele de generic sau în cărțile citite de personaje a dus serialul într-o zonă a supra-interpretării, îndepărtându-se de forța originală: observarea comportamentului uman într-un cadru privilegiat și tensionat.

În momentul în care The White Lotus va reveni cu un al patrulea sezon, ar fi înțelept ca serialul să se întoarcă la formula care l-a consacrat.

Nu de alta, dar Mike White este un excelent observator al naturii umane și al modului în care orgoliul, cruzimea și autoiluzia modelează relațiile interumane.

Scenele memorabile ale acestui sezon nu au fost cele în care s-au tras focuri de armă, ci acelea în care tensiunile mocnite au ieșit la suprafață, cum ar fi conversațiile acide dintre Laurie, Jaclyn și Kate sau replicile acide dintre mamă și fiu în momentul în care Belinda decide să păstreze cei 5 milioane de dolari, abandonând moralitatea pentru confort.

Într-un arc ironic, Belinda, personajul corect și virtuos din primul sezon, devine imaginea corupției accelerate, după ce, dintr-o simplă mamă, devine o femeie de afaceri fără scrupule.

Replica sa, „Pot să fiu și eu bogată măcar cinci minute?”, reprezintă un ecou amar al felului în care serialul tratează succesul și moralitatea în lumea contemporană.

Sezonul al treilea din The White Lotus a fost, fără niciun dubiu, o călătorie tulburătoare, dar inegală, marcată de alegeri narative discutabile, tensiuni de producție și o concentrare excesivă pe mister în detrimentul introspecției.

Cu toate acestea, serialul poate rămâne un produs HBO Max destul de interesant din punct de vedere al dialogului și al studiului de caracter, atâta timp cât nu uită ce l-a făcut, la început, unic.

Dacă viitorul sezon va renunța la mirajul thrillerului și va reveni la observația acidă și inteligentă a privilegiului și alienării, The White Lotus mai are, fără îndoială, multe de oferit. Rămâne de văzut ce se va întâmpla.