07 apr. 2024 | 13:58

Povestea românului de geniu care a murit în exil. Cum a ajuns pictorul Ion Negulici să se „odihnească” într-o groapă comună VIDEO

VIDEO ACTUALITATE

Biografia lui Ion Negulici reprezintă, fără dar și poate, o poveste fascinantă a unui artist și revoluționar român al secolului al XIX-lea, a cărui viață a fost marcată de călătorii, lupte politice și contribuții semnificative în domeniul artei, dar și de uitare, după cum vei afla în cele ce urmează.

Cine a fost Ion Negulici, de fapt

Născut în anul 1812 în Câmpulung Muscel, pictorul de geniu Ion Negulici a fost fiul preotului Dimitrie Negulici și al Pelaghiei. De la o vârstă fragedă, el a manifestat un interes deosebit pentru artă, fiind îndrumat de mama sa, Maria Rosetti, care era cunoscută pentru talentul său la cusut.

Într-o primă instanță, Negulici a urmat educația primară la singura școală de băieți din zonă, iar mai apoi a continuat studiile la școala preotului Gheorghe Badea.

Primii pași în lumea artei au fost făcuți la atelierul pictorului italian Niccolò Livaditti, la Iași, unde Negulici a lucrat timp de trei ani.

În anul 1830, călătorește, în sfârșit, la Paris, alături de alți tineri români precum Vasile Alecsandri și Alexandru Ioan Cuza, pentru a-și îmbunătăți abilitățile artistice. Aici, el a avut ocazia să studieze sub îndrumarea unor mari maeștri ai picturii franceze, precum Leon Cogniet și Michel Drolling.

În această perioadă, Negulici a fost deosebit de apreciat pentru talentul său remarcabil și pentru angajamentul său în perfecționarea tehnicilor artistice.

Odată întors în țară în 1837, Ion Negulici și-a deschis un atelier la Câmpulung, unde a creat numeroase lucrări de artă, inclusiv portrete ale membrilor familiei sale și ale altor personalități locale, printre multe altele, evident.

Nu a durat mult și, la scurt timp, s-a mutat la București, unde a devenit cunoscut ca un pictor talentat și respectat. Lucrările sale au fost apreciate pentru finețea detaliilor și expresivitatea lor, atrăgându-i numeroși clienți și admiratori.

În timpul Revoluției de la 1848, Negulici s-a implicat activ în mișcarea revoluționară, alăturându-se Societății Literare și contribuind la pregătirea și desfășurarea acțiunilor revoluționare.

Mai mult decât atât, el a fost numit prefect al județului Prahova și a luptat alături de alți revoluționari pentru instaurarea unui regim politic mai liberal și egalitar.

Povestea românului care a murit sărac și în exil. Pictorul Ion Negulici, uitat de semenii lui

Peisaj din Câmpulung: Ion Negulici

A fugit din țară

După înfrângerea revoluției, Negulici a fost nevoit să fugă din țară și să trăiască în exil la Constantinopol și Brussa.

În ciuda adversităților și a dificultăților întâmpinate, el a continuat să își exprime opiniile și să lupte pentru idealurile sale politice și sociale.

Ion Negulici a încetat din viață în anul 1851, la vârsta de 39 de ani, în capitala Imperiului Otoman. Înmormântat într-o groapă comună la cimitirul ortodox din Pera, moartea sa a reprezentat o pierdere tragică pentru comunitatea artistică și politică din România.

Povestea românului care a murit sărac și în exil. Pictorul Ion Negulici, uitat de semenii lui

Ion Negulici

Se poate spune că viața lui Ion Negulici este un exemplu elocvent al luptei pentru libertate și justiție, precum și al contribuției semnificative aduse în domeniul artei.

Prin talentul său artistic și spiritul său civic, el a influențat în mod profund evoluția societății românești și a rămas un simbol al curajului și determinării în fața opresiunii și injustiției.

Operele sale continuă să fie apreciate și să inspire generații de artiști și activiști și să rămână parte integrantă a patrimoniului cultural al României.

Din păcate, omul de cultură nu a avut parte de un sfârșit așa cum ar fi meritat, fiind, ca mulți alții, supus neplăcerilor cauzate de incorectitudine. În mod evident, locul de veci al lui Ion Negulici nu ar fi trebuit, sub nicio formă, să fie într-o groapă comună, ceea ce ne dovedește, dacă mai era nevoie, că indiferent cine ești pe acest Pământ și ce moștenire lași în urmă, nu pare suficient pentru a primi recunoașterea pe care ai merita-o, în mod obișnuit.

Primul meu contact cu presa s-a întâmplă la vârsta de 11 ani, când ziarul călărășean Pământul mi-a oferit ocazia să public în rubrica destinată copiilor. Peste ani, ajungeam la Galați unde ... vezi toate articolele