Pictorul copiilor, maltratat de propriii părinți. Geniul și patimile marelui Nicolae Tonitza

Nicolae Tonitza nu are nevoie de niciun fel de introducere, fiind unul dintre cei mai importanți și influenți pictori români ai tuturor timpurilor. Cel supranumit ”Pictorul Copiilor” a impresionat generații întregi cu talentul său unic, reușind să transmită, prin intermediul operelor sale desăvârșite, emoții puternice precum sensibilitatea, vulnerabilitatea și afecțiune.

Copilăria nefericită, bătăile și pedepsele crunte

Marele pictor Nicolae Tonitza vine pe lume într-o zi caldă de primăvară, în data de 13 aprilie 1886, în orașul Bârlad, județul Vaslui. Se naște în sânul unei familii modeste, cu o situație financiară precară, lipsită de afinități artistice.

De mic copil, Tonitza simte chemarea pensulei. Este pasionat de culori, nuanțe, teme și pasteluri. Măzgălește ușile, pereții și fețele de masă din casă cu cretă, creioane și cărbuni.

Vrea să deseneze. Vrea să picteze. Vrea să creeze tablouri, dar părinții săi, Nicolae și Anastasia Antoniță, nu-i împărtășesc viziunea artistică. Îi aplică diverse corecții fizice și îl pedepsesc ori de câte ori micul artist încearcă să-și exprime talentul.

Bilanț tragic după atacul de la Târgul de Crăciun din Germania: 4 morți și peste 200 de răniți

Cum pot românii să-și facă analize medicale gratuite. Lista completă a investigațiilor decontate de Casa de Asigurări

”Am început la vârsta când încep să deseneze toți copiii, fără deosebire, adică la vârsta când prinzi a sta copăcel. Ușile, dușumelele, prostirile de pe paturi, pereții, fețele de masă au fost primele materiale“, își amintea, cândva, pictorul Nicolae Tonitza de copilărie.

Salvat de unchi, încurajat de prietenii Cezar Petrescu și Ionel Teodoreanu

Primul sprijin al lui Tonitza apare în persoana unchiului său matern, Petru Vasiliu. Croitor de meserie, ruda artistului decide să-l susțină pe copilul talentat să devină un pictor desăvârșit.

Îi plătește școala, îl ascultă, îi dă sfaturi înțelepte, iar la vârsta de 10-11 ani îi dăruiește cel mai frumos cadou, o paletă de culori pe care tânărul Nicolae o soarbe din priviri.

E pasionat de literatură și desen. Ascultă cu atenție indicațiile și sfaturile lui Vasile Grassu, primul său profesor de pictură de la Liceul ”Codreanu” din Bârlad, urmând să se înscrie la Școala de Belle Arte din Iași.

Talentul său devine din ce în ce mai aplaudat. Se împrietenește, astfel, cu scriitorul Cezar Petrescu, cel care-l roagă să-l ilustreze pe îndrăgitul personaj literar pentru copii, Fram, ursul polar, în cartea cu același nume.

Pictorul este încântat de propunerea amicului său, căruia îi mulțumește printr-o carte poștală:

”Dragă Cezare, îți scriu din fugă, ca să-ți mulțumesc pentru extraordinara plăcere ce mi-a făcut cunoștința cu prietenul Fram. Este cred unul dintre cele mai adânc omenești personagii din câte cunosc în literatura noastră. Să trăiești. Cu frățească dragoste, Tony“.

Cariera și arta, dedicate în întregime copiilor

Împreună cu Ionel Teodoreanu, Nicolae Tonitza pune bazele unui proiect numit ”Desenul Alfabetului viu pentru copii mici și copii bătrâni“.

Alfabetul, ale cărui litere sunt ilustrate sub forma diferitelor animale și vietăți, vede lumina tiparului abia în anul 1960, deși ar fi trebuit să fie lansat în 1931.

Iubește copiii mai presus de orice, le vorbește duios, îi pictează și îi menționează, adesea, în scrierile sale literare și teoretice.

Nicolae Tonitza redactează articole a căror temă este copilul, pe care le publică în , ”Vremea“, ”Școala și viața“, ”Curentul“ sau ”Adevărul literar și artistic“. Pe 19 februarie 1931, revista „Radio și Radiofonia“ scrie despre conferința lui Tonitza, ”Arta la copii“.

Între 1926 și 1929, marele pictor înființează un concurs de desene între copii sub vârsta de 13 ani. Cei mici trebuie să realizeze ”lucrări în creion sau în vopsele, făcute numai din imaginație sau numai după natură“.

Unul dintre cei trei câștigători ai concursului este micuțul Afane, unul dintre gemenii scriitorul Ionel Teodoreanu, bunul său prieten. Nicolae Tonitza îi tratează pe copii cu respect, blândețe și înțelegere, fiind un observator fin și un prieten real al celor mici:

”Dacă ai ști ce bucurie mi-au făcut rândurile tale, ți-ar da și ție lacrimile. Nu bucurie pentru că mă lauzi în cvasi cronica ta plastică asupra expoziției de la Belle-Arte, ci fiindcă simt că ceea ce izbutesc, uneori, în arta mea are mult răsunet în sufletul tău.

Ce bine ar fi priit și artei mele și animalului din mine dacă aș fi găsit și între ai mei aceleași ecouri sufletești pe care le aflu în tine“, i-ar fi scris pictorului adolescentului Afane Teodoreanu.

Copiii, cei mai duri critici ai săi

Nicolae Tonitza găsește dragostea alături de Ecaterina Climescu, femeia care îi devine soție și îi dăruiește trei copii, două fete, Catrina și Irina, și un băiat, pe nume Petru.

Cei doi moștenitori ajung, fără îndoială, cei mai aprigi și corecți critici ai operelor celebrului lor tată. Le apreciază sinceritatea și implicarea, motiv pentru care artistul nu realizează nicio ilustrație, desen sau pictură fără aprobarea odraslelor sale.

Pentru afișul revistei ”Făt-Frumos“, editată de Cezar Petrescu la București, Tonitza se consultă cu Petru, Irina și Catrina. După ce copiii pictorului refuză diverse schițe, varianta finală rămâne cea aprobată de cei mici, un desen simplu, curat și decorativ.

Moștenirea unuia dintre cei mai mari pictori români

Nicolae Tonitza încetează din viață la vârsta de 53 de ani, la Spitalul Colentina din București, din cauza unei boli cumplite, scleroză cerebrală. Opera sa continuă să fie admirată și studiată și în prezent.

Lucrările artistului fac parte din colecțiile unor muzee prestigioase din România și din întreaga lume, iar influența sa artistică se resimte în lucrările multor artiști contemporani.

Stilul său distinctiv și talentul său remarcabil au lăsat o amprentă durabilă în istoria artei românești și continuă să inspire și să impresioneze iubitorii de artă din întreaga lume.

Nicolae Tonitza a fost nu doar un pictor talentat, ci și un vizionar și un maestru al artei, căruia i se datorează o parte semnificativă din bogăția și diversitatea culturii artistice românești.