Geniul Constantin Brâncuși, cel mai aprig profesor. Sculptorul le punea nume de bărbați ucenicelor sale, pentru a le putea insulta
Constantin Brâncuși, unul dintre cei mai mari sculptori ai secolului XX, este cunoscut nu doar pentru operele sale de artă, ci și pentru metodele sale unice și inovatoare de lucru în atelier. Deși accepta cu greu să aibă ucenice femei, firea sa galantă și spiritul său pus mereu pe șotii l-au determinat să găsească soluții ingenioase pentru a-și păstra rigoarea în predare.
Ce fel de profesor era marele Brâncuși
Constantin Brâncuși era faimos pentru firea sa galantă și amabilă, fiind supranumit ”geniul modest al României”. Cu toate acestea, reputația sa ca profesor de sculptură era una de neclintit, ucenicele sale cunoscând duritatea, corectitudinea și severitatea prin care maestrul le împărtășea din tainele artei sale.
Deși aprecia talentul și dedicarea femeilor care doreau să învețe de la el, marele sculptor era conștient de nevoia de rigoare și disciplină ce trebuie să fie prezente în procesul de creație artistică.
Această contradicție l-a făcut să accepte cu greu ucenice din rândul femeilor, preferând să lucreze cu bărbați pe care îi putea trata cu mai multă duritate, fără a-și încălca principiile de cavalerism.
Le dădea pupilelor sale nume masculine, ca să le poată certa
Pentru a depăși această provocare, Constantin Brâncuși a găsit o soluție, în spiritul său caracteristic și mereu pus pe șotii. Fără să se gândească de două ori, a hotărât să le acorde porecle neobișnuite ucenicelor sale, dându-le nume masculine.
Astfel, putea să fie mai sever și exigent cu ele, la fel cum ar fi fost cu ucenicii bărbați. Această strategie inovatoare a fost aplicată cu succes în cazul surorilor Codreanu, Lizica și Irina, care făceau parte din cercul de apropiați ai sculptorului.
Surorile Codreanu și experiența lor cu Brâncuși
Lizica și Irina Codreanu au îmbrățișat sculptura și au avut ocazia să lucreze în atelierul lui Brâncuși. Deși Lizica s-a îndreptat ulterior către dans și balet, Irina a continuat să lucreze în sculptură și a povestit experiențele lor cu maestrul.
Ea a relatat cum Brâncuși a acceptat-o pe ea și pe Sanda Kessel, o altă sculptoriță, ca ucenice în atelierul maestrului Domnișoarei Pogany.
”Sanda Kessel, de asemenea sculptoriță, și cu mine lucram în acei ani îndepărtați în atelierul lui Bourdelle, la Academie de la Grande Chaumiere. Brâncuși ne-a poftit în atelierul său din Impasse Ronsin. Contactul, în fine, direct cu opera maestrului ne-a făcut o impresie enormă.
I-am cerut, cum mai înainte i-a cerut Militza Petrașcu, să lucrăm cu el. Mai întâi a refuzat. Zicând, așa glumeț și galant cum era, că pe un ucenic el trebuie să-l poată și bate: ”Pe fete frumoase ca voi, nici cu o floare n-aș îndrăzni să le ating”.
Însă, cum noi tot insistam să ne accepte ca eleve, el a găsit un compromis: ne-a dat nume de băieți – ca să poată fi sever cu noi, „ucenicii”.
Pe Sanda Kessel o chemase Petrică, pe Margareta Cosăceanu, care și ea a venit câteodată să lucreze cu Brâncuși, o chema Mihalache, iar mie îmi zicea Costică. În felul acesta putea fi cu noi mai aspru, când era nevoie“, a povestit ea.
Impactul și moștenirea metodei lui Brâncuși
Această metodă unică a lui Brâncuși nu doar că a permis femeilor să lucreze și să învețe alături de unul dintre cei mai mari sculptori ai timpului lor, dar a și demonstrat ingeniozitatea și adaptabilitatea maestrului.
Numele de băieți le-au oferit ucenicelor o libertate și o rigurozitate învăluită în umor, permițându-le să devină parte din procesul creativ intens al lui Brâncuși.
În concluzie, Constantin Brâncuși a reușit să îmbine galanteria cu rigoarea în munca sa de mentorat, lăsând o moștenire valoroasă nu doar prin operele sale de artă, ci și prin abordarea sa inovatoare și plină de umor în relația cu ucenicele sale.
Această abordare a deschis calea pentru multe femei talentate în lumea artei, demonstrând că creativitatea și ingeniozitatea pot depăși orice bariere sociale sau de gen.