Pensionat cu forța de 'tovarăși' și lovit de soartă, rămas fără soție și copil, marele George Calboreanu sfârșeste singur, într-un azil

126 de ani de la nașterea actorului George Calboreanu, cel care voia să plece pe mare, dar a ajuns pe scenă

Anul acest se vor împlini 126 de ani de la nașterea lui George Calboreanu, unul dintre cei mai iubiți și apreciați actori ai țării noastre.

Dacă ar fi să-l comparăm cu alți colegi din breaslă, el s-ar ridica, fără dar și poate, la nivelul lui Iuliu Moldovan sau chiar la cel al lui Radu Beligan.

Iubitorii de teatru și film și-l amintesc pe artist datorită intepretării rolului lui Hamlet, în egală măsură pentru măiestria cu care „i-a dat viață” lui Ștefan cel Mare.

S-a născut în data de 3 ianuarie 1896, în Turnişor, judeţul Sibiu, ca mai apoi să frecventeze cursurile Şcolii de Arte şi Meserii din Bucureşti.

Imediat după ce a absolvit, a plecat la Constanţa, întrucât își dorea să se îmbarce pe un vapor și să plece departe. Din păcate, s-a întors la București, unde s-a înscris în corul unei biserici.

Ulteror, a concurat pentru un post la Teatrul de Operetă, fiind respins deoarece vocea sa nu se includea în vreo categorie precisă.

Mânat de ambiție, dar și de împrejurări, s-a înscris la Conservatorul din Iaşi, urmând, în paralel, cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie.

„17 februarie 1918 e pentru mine începutul unei vieţi noi. Începutul adevăratei mele vieţi de muncă, de oridine şi disciplină, de control asupra mea, eu fiind sculptorul propriului meu lut pe care-l modelam de la zi la zi, dându-i toate formele unei minţi oragnizate.

Eu am făcut Conservatorul într-un an şi jumătate. Am intrat în februarie 1918 şi în iunie aceluiaşi an am luat doi ani. În al doilea an, primăvara lui 1919, State Dragomir mi-a dat absolvenţa de patru ani a Conservatorului de Artă Dramatică din Iaşi cu nota 10, declara actorul, citat de ziarulmetropolis.ro

A debutat în anul 1918, pe scena Teatrului Naţional din Iaşi, în piesa Fântâna Blanduziei, ca mai apoi să joace în „O noapte furtunoasă”. La puțin timp, se angajează la Teatrul Popular, înființat de Nicolae Iorga.

George Calboreanu drama poveste actor roman

George Calboreanu – imagine de arhivă

Comuniștii l-au obligat să se pensioneze: „Sunt bolnav, de urât”

„Se opreau tramvaiele, încremeneau zarurile pe tablele jucătorilor de table, nu se mai sărutau îndrăgostiţii, pe sub felinarele fără bec, atunci când explodau silabele iar Calboreanu spunea: «Ce-ţi doresc eu ţie dulce Românie!» L-am văzut, copil fiind, în «Hamlet», într-o compoziţie din care mai făceau parte Vraca şi Valentineanu.

Dacă Nottara l-a jucat pe prinţul Danemarcei cu barbă, Calboreanu l-a jucat cu burtă. L-am văzut şi în Caragiale şi în Tenesse Williams. Masivitatea i-a fost pavăză şi l-a însoţit în filme.

Mi-l închipui urcând pe calul alb al unui răzaş şi strigând: «Haideţi, băieţi!» Şi nenumăraţi boieri, vornici, hatmani ai teatrului nostru, răspunzându-i: Venim!”, scria Alecu Popovici în revista Teatrul, despre George Calboreanu.

Poate cea mai mare supărare a actorului a fost faptul că regimul comunist l-a obligat să se pensioneze, în ciuda faptului că viața sa era scena. Se zvonea, la vremea respectivă, că ar fi bolnav. Auzind una ca asta, actorul ar fi spus: „Sunt bolnav, de urât!”

I-a murit soția, i-a murit și fiul, iar George Calboreanu a murit singur, într-un azil de bătrâni, în anul 1986, la vârsta de 90 de ani.

De-a lungul carierei sale, el a lăsat ca amintire mai bine de 343 de roluri, unele dintre ele fiind, cu adevărat, memorabile.

Pensionat cu forța de ‘tovarăși’ și lovit de soartă, rămas fără soție și copil, marele George Calboreanu sfârșeste singur, într-un azil

126 de ani de la nașterea actorului George Calboreanu, cel care voia să plece pe mare, dar a ajuns pe scenă

Comuniștii l-au obligat să se pensioneze: „Sunt bolnav, de urât”