Omul s-ar putea întoarce la stadiul de maimuță. Legea ireversibilității evoluției este greșită, care sunt dovezile aduse de cercetători

În 1893, paleontologul belgian, Louis Dollo, a dezvoltat principiul conform căruia, odată ce o structură a dispărut din evoluție, ea rămâne așa pentru totdeauna. Mai simplu spus, evoluția nu este reversibilă, paleontologul considerând-o ca pe un drum cu un singur sens. De aceea, ideile lui au intrat în istorie drept Legile ireversibilității ale lui Dollo. Dar, în realitate, lucrurile nu sunt chiar atât de simple.

Omul s-ar putea întoarce la stadiul de maimuță

Formulată acum 130 de ani, Legea ireversibilității a lui Dollo afirmă că, „un organism nu se întoarce niciodată exact la o stare anterioară, chiar dacă se găsește plasat în condiții de existență identice cu cele în care a trăit anterior”. Cu alte cuvinte, evoluția unui organism nu este reversibilă, nu mai poate fi „întoarsă”.

Unii oameni de știință mers chiar mai departe și au divizat legea lui Dollo, enunțând cele două principii majore ale acesteia:

1 – Trăsăturile complexe pierdute nu pot fi recâștigate;

2 – Pentru un organism, pierderea unei caracteristici complexe – genetice ori de dezvoltare – ar însemna să acumuleze atâț de multe mutații, încât acestea să facă imposibilă revenirea la caracteristicile inițiale.

Primul punct pare destul de simplu și de clar. Complicațiile apar, în schimb, la al doilea punct. Și asta, deoarece odată cu dezvoltarea noilor metodologii genetice, ideea că mutațiile genetice întâmplătoare cauzate de anumite gene ar putea fi pierdute pentru totdeauna devine neconvingătoare și poate fi pusă sub semnul întrebării.

Aceasta înseamnă că o evoluție genetică veche, deja depășită, ar putea fi, totuși, reactivată, datorită principiului că ce a fost schimbat într-un anume fel, poate fi schimbat din nou, pentru a ajunge la starea inițială.

Legea ireversibilității evoluției este greșită, care sunt dovezile aduse de cercetători

Tot prin al doilea punct al legii lui Dollo se presupune că acumularea de mutații cere timp, iar de-a lungul acestei perioade de transformare, caracteristicile vechi se pot reactiva și ar putrea duce la achiziția într-un interval scurt, de noi trăsături.

Oamenii de știință au găsit numeroase exemple din lumea naturală ce par a contrazice flagrant primul punct al legii lui Dollo, scrie iflscience.com.

Șopârlele care reîncep să depună ouă

Unul dintre cazuri este cel al unei specii de șopârlă care a „involuat” la vechea caracteristică, pe care o pierduse la un moment dat, de a depune ouă. Șopârla Liolaemus ce trăiește în regiuni înalte, cu climă mai rece. În acest context, pentru a le ține de cald puilor, ele au dezvoltat o gestație internă, la fel ca a mamiferelor.

Cercetătorii au descoperit că unele șopârle din această specie au colonizat regiuni mai joase, cu climă mai blândă. Ele au fost observate că, în acele condiții mai calde, și-au pierdut capacitatea de gestație internă, revenind la vechea trăsătură de depunere de ouă, acest lucru însemnând încălcarea legii lui Dollo.

De asemenea, și comuna șopârlă Zootoca vivipara se pare că s-a întors la obiceiul de a depune ouă, după ce, pentru o bună perioadă, năștea pui vii.

Osul „pierdut” al păsărilor

Există un studiu care a descoperit că vechiul os de la încheieturi și-a făcut reapariția pe scara evoluției păsărilor. Cândva, existau dinozauri care mergeau pășind pe toate cele patru picioare. Acest lucru însemna că aveau nevoie de încheieturi puternice care să le suporte greutatea, iar unul dintre oase, cel mai mic, a fost numit osul pisiform.

Atunci când dinozaurii au început să meargă doar în două picioare, oasele de la încheieturi s-au modificat, iar osul pisiform se pare că a dispărut sau n-a lăsat nicio urmă în fosilele descoperite până acum.

Pe măsură ce un grup de dinozauri s-a transformat în păsări, încheietura s-a schimbat și ea din nou, din dreaptă și rigidă, devenind îndoită și superflexibilă. Acest lucru a permis păsărilor să-și țină aripile strânse pe lângă corp. Ele au dezvoltat un alt tip de os al încheieturii, numit osul ulnar sau cubitusul.

Analizând atât fosilele cât și embrionii păsărilor actuale, cercetătorii au văzut că osul ulnar este prezent deja într-un stadiu timpuriu de dezvoltare, dar nu și la păsările adulte. Totuși, cum era clar că exista un os la încheietura păsărilor adulte, acesta s-a dovedit a fi „dispărutul” os pisiform, ce se pare că a „reînviat” în linia de evoluție a păsărilor.

Acarienii de praf

Paraziții sunt total dependenți de gazda lor, iar odată ce au devenit paraziți, de regulă nu mai e cale de întors. Asta nu se aplică și în cazul acarienilor de praf. Aceștia sunt arahnide foarte mici ca dimensiune ce trăiesc, de regulă, în cuverturi, pături și perne. De asemenea, sunt organisme ce au un stil de viață independent, supraviețuirea lor nedepinzând de gazda lor.

Cu atât mai mare a fost surpriza cercetătorilor când au descoperit că acarienii de praf din case au evoluat, de fapt, din paraziții permanenți al vertebratelor cu sânge cald.

Prin urmare, în ciuda încercării lui Dollo de a simplifica lumea înconjurătoare, există o mulțime de dovezi în natură care-i contrazic principiile enunțate.

Asta nu înseamnă că trebuie să ne temem că oamenii ar putea redeveni, într-o zi, maimuțe. Deși, după manifestările lor, unii reprezentanți ai Homo Sapiens par să fi revenit pe deplin la apucăturile Neanderthalienilor.