Perioada interbelică este cunoscută atât la noi în țară, cât și în altele, drept una dintre cele mai elegante din întreaga istorie a omenirii.
Doamnele din înalta societate defilau mândre, în zilele de sărbătoare, pe străzile Bucureștiului, îmbrăcate în haine alese și scumpe, la care asortau coafuri conform modei din acele vremuri, descrise adesea ca fiind „artistice”.
De departe, cel mai iubit coafor al perioadei interbelice era cel deținut de Ionică Oprișanu, bărbatul care reușise să-și facă atât de cunoscută afacerea încât devenise, în mod oficial, coafor al Curții Regale.
Ionică Oprișanu a fost patronul unui cunoscut coafor din perioada interbelică, așa cum menționam anterior, iar măiestria sa a ajuns până la urechile membrilor Curții Regale. „Salonul lui Ionică, celebrul coafor al Curţii Regale, atrage de multă vreme, ca un magnet ascuns în coasta grădinii Ateneului Român, tot ceea ce are Capitala mai select: doamne, domnişoare, domni şi Don Juani”, se arată într-un articol din presa acelor vremuri.
„O ciudată împestriţare de oameni de cea mai pură şi mai parfumată esenţă, în căutarea unei ore şi a unui loc în acest laborator fermecat care ascunde atâtea taine şi săvârşeşte atâtea minuni!
Cine ar putea crede că Ionică şi salonul pe care-l conduce cu atâta măiestrie joacă în viaţa elegantelor noastre un rol hotărâtor? Cine ar putea bănui că în jurul unui foarfece ca oricare altul, a câtorva scule şi a câtorva aparate, cucoanele noastre îşi împletesc toate visările în nebiruita dorinţă de a li se reda cât mai complet ceea ce au pierdut sau ceea ce a uitat natura să le dăruiască?
Şi totuşi, acolo, în atmosfera parfumată a salonului de coafură, se săvârşeşte taina cea mare» a părului ciufulit după o noapte de bal, a unghiilor care şi-au pierdut eleganţa sau a sprâncenelor stufoase care «strică» linia ochilor; acolo, în vapori de parfum, în aburi de apă, de mirodenii exotice, de şoapte, de bucurii înăbuşite, de regrete şi de speranţe, în atmosfera încărcată de esenţele tuturor parfumeurilor de pe glob, elegantele noastre suportă supliciul aparatelor şi al tuturor invenţiilor pe care arta modernă, în lupta cu vitregia naturii, le-a născocit spre folosul femeii”, se scria, de asemenea, în presă.
Clienții întrebau, însă, foarte des dacă însuși Ionică este acolo. „Este la Palat, tunde pe M. S. Regele Mihai”, era răspunsul pe care îl putea primi aceștia uneori.
Clientela se dovedea a fi mereu devotată, iar angajații păreau să funcționeze la fel. Doamnele și domnii își puteau alege întotdeauna „lucrătorul, lucrătoarea şi manichiureza, pentru că fiecare ţine ca personalul să-i cunoască gusturile, obiceiurile şi, câteodată, metehnele. De aceea cea mai grea problemă pentru o cucoană care ţine la această preferinţă este să-şi capete rândul în aşa fel ca să fie servită de personalul care-o cunoaşte”.
În coaforul lui Ionică era mereu agitație, „un du-te-vino interminabil, simpatic şi parfumat de cucoane în neastâmpărul «rândului care nu mai vine», de domnişoare radioase de ceea ce a săvârşit arta maeştrilor coafori; de elegante care revin pentru a rectifica o «ondolă» lăsată prea mult pe sprânceană sau câţiva perişori scăpaţi din smulsoarea «pensetei», de «donjuani» proaspăt bărbieriți care întârzie exploatând reflexul multiplu al oglinzilor plin de capete zâmbitoare si de ochi înfierbântați de dogoarea aparatelor de uscat părul”.
Ba mai mult, se spune că tot aici, angajații nu obișnuiau să-și fure unii altora clienții, de dragul unui bacșiș mai mare. Iar dacă, în rare cazuri, acest lucru se întâmpla, totul se rezolva tacit și extrem de elegant, pentru a nu perturba buna dispoziție care lui Ionică Oprișanu îi plăcea atât de mult. Un mediu de lucru liniștit avea să-i aducă clienți, iar omul știa foarte bine acest lucru.
Le promitea clienților săi tinerețe fără bătrânețe: „Adio păr alb, adio bătrânețe”, era unul dintre sloganurile cu care acesta obișnuia să-și facă reclamă, iar el, în sine, era considerat un artist, mai degrabă decât un simplu coafor.