Ce îi motivează pe unii oameni să se refugieze în sălbăticie, departe de „beneficiile” societății moderne

În 1854, Henry David Thoreau a publicat o colecție de 18 eseuri scrise cât timp a stat izolat într-o mică baracă de pe marginea iazului Walden, din Statele Unite ale Americii.

Desigur, Thoreau a neglijat să menționeze în eseurile sale că viața lui sălbatică, „în afara rețelei sociale”, era de fapt destul de blândă.

În timp ce locuia în faimoasa lui cabană aflată pe terenul deținut de prietenul său, Ralph Waldo Emerson, mama lui îl ajuta frecvent cu spălarea rufelor și îi aducea mâncare. De fapt, cabana se afla la doar aproximativ 20 de minute de mers pe jos de casa familiei sale.

Deci, în timp scrierile lui Thoreau rămân cu siguranță influente și o sursă de inspirație la aproape 200 de ani de la publicare, omul nu a fost tocmai întruchiparea vieții în săbăticie.

Trucul pentru ca robinetele din baie să fie mereu strălucitoare. Cu ce trebuie să le ștergi ca să rămână curate zile la rând

Iluzia optică care îți păcălește creierul. Dacă vezi două fețe în culori diferite, ai picat în capcană, de fapt

Pe de altă parte, alți oameni au îmbrățișat cu adevărat stilul de viață pustnic, trăind în sălbăticie și supraviețuind în întregime pe cont propriu.

Henry David Thoreau

Willard Kitchener MacDonald, bărbatul care a fugit de război

La sfârșitul anului 1944, Willard Kitchener MacDonald a fost recrutat să lupte în Al Doilea Război Mondial.

În schimb, MacDonald a sărit din tren și a început să-și trăiască viața într-o colibă retrasă lângă Lacul Gully din Nova Scoția, unde a rămas timp de aproape 60 de ani.

Deși data exactă a începutului vieții în izolare a lui MacDonald este neclară, majoritatea oamenilor care l-au cunoscut au presupus că inițial a fugit în pădure pentru a evita să fie capturat pentru că a dezertat din cauza războiului.

Se pare că s-a îndrăgostit de stilul acesta de viață, deoarece a rămas în mica sa cabană din Gully Lake chiar și după ce guvernul canadian a acordat amnistie dezertorilor, în anul 1950.

MacDonald nu a avut nevoie de prea multe pentru a supraviețui. El a moștenit dragostea tatălui său pentru muzică și și-a construit o chitară în timp ce locuia în cabana lui izolată, cu care își mai petrecea timpul.

Un documentar din 2007, despre viața lui MacDonald și ultimele sale zile, a fost lansat pe YouTube. Se întâmpla la câțiva ani după moartea sa.

Ca să se hrănească, MacDonald prindea pește, vâna și căuta ciuperci și plante care creșteau în pădurile din jurul locuinței sale improvizate. Singurele bunuri pe care le avea erau câteva cărți, propriile scrieri, chitara și o pușcă.

Din păcate, cabana și bunurile lui MacDonald au ars într-un incendiu în 2003, cu doar un an înainte de moartea sa.

În urma incendiului, MacDonald s-a mutat fără prea mare tragere de inimă într-o cabină pe care oficialii din zona Colchester o construiseră pentru el.

Cu toate acestea, a fugit din nou în pădure în momentul în care mai mulți oameni au încercat să-l convingă să meargă la medic. Câteva luni mai târziu, pe 27 iunie 2004, mai mulți turiști descopereau rămășițele lui MacDonald în sălbăticie.

Willard Kitchener MacDonald

Chris McCandless, sursa de inspirație pentru filmul Into the Wild

În 1996, autorul Jon Krakauer și-a lansat cartea Into the Wild, care relata călătoria șocantă și ciudată prin viață a lui Chris McCandless, un tânăr care s-a aventurat în sălbăticia din Alaska în 1992 și nu s-a mai întors de acolo viu. Ulterior, cartea s-a transformat într-un film.

Corpul său neînsuflețit a fost descoperit de doi vânători pe 6 septembrie 1992, în interiorul unui autobuz vechi, ruginit, chiar în afara Parcului Național Denali.

Ei au găsit, de asemenea, un bilet scris pe o pagină care fusese ruptă dintr-un roman, lipit de mânerul ușii autobuzului. Biletul era datat cu „August?” și semnat de Chris McCandless.

Descoperirea a declanșat o anchetă lungă de ani de zile asupra circumstanțelor care au dus la moartea lui.

Investigația a dezvăluit că McCandless a făcut autostopul de la Carthage, Dakota de Sud, la Fairbanks, Alaska, sub numele fals „Alex”, spunându-i unui electrician pe nume Jim Gallien că plănuia „să trăiască din roadele pământului pentru câteva luni”.

Deși Gallien și-a exprimat îngrijorarea cu privire la capacitatea lui McCandless de a supraviețui în sălbăticia din Alaska, tânărul a insistat ca electricianul să-l lase în Parcul Național Denali.

În data de 28 aprilie 1992, dată la care a fost văzut pentru ultima oară în viață, McCandless avea asupra sa un rucsac ușor în care se aflau câteva obiecte personale, printre care o pungă de orez de 10 kilograme, o pușcă semi-automată Remington și o pereche de cizme de cauciuc.

Planul lui McCandless era să plece într-o excursie mai lungă spre vest, până la Marea Bering, dar la mai puțin de 20 de kilometri după călătoria sa, s-a oprit la autobuzul ruginit unde avea să fie găsit în cele din urmă mort.

Timp de 16 săptămâni, McCandless a folosit autobuzul ca locuință și a ținut un jurnal detaliat al timpului petrecut în pădure.

La început, părea să-i meargă bine vânând și trăind din roadele pământului, dar ultima sa lună din jurnal a dezvăluit dorința de a se întoarce la civilizație.

Christopher Thomas Knight, „hoțul din pădure”

În 1986, Christopher Thomas Knight, cunoscut și sub numele de sihastrul North Pond, și-a părăsit locul de muncă, s-a urcat în mașină și a condus din Massachusetts către Maine, oprindu-se doar atunci când mașina a rămas fără benzină.

Avea doar 20 de ani și nu anunțase pe nimeni unde se duce, nici măcar pe părinții lui.

După cum a spus mai târziu pentru The Guardian, „Nu aveam cui să spun, nu am avut prieteni. Nu eram interesat de colegii mei”. Knight s-a simțit mereu bine singur, se pare.

„Nu pot să-mi explic acțiunile”, a mai spus el. „Nu aveam planuri când am plecat, nu mă gândeam la nimic. Am făcut-o și atât”.

Scopul lui Knight era să se piardă complet în pustietate. Era cumplit de subpregătit pentru un asemenea efort, dar a învățat repede să se descurce de unul singur.

Deși era un vânător și un pescar capabil, nu adusese cu el o armă sau undiță. Mai mult, săbăticia din statul american Maine nu oferea foarte multe.

În cele din urmă, foamea lui Knight a devenit atât de insistentă încât a început să fure obiectele de care avea nevoie pentru a supraviețui. Obișnuia să se spele cu zăpadă și se îngrijea cât putea pentru a nu atrage atenția asupra sa.

Pe lângă mâncare, Knight obișnuia să fure butelii de propan și alte provizii.

El și-a continuat obiceiurile timp de 27 de ani, până când a fost arestat pe 4 aprilie 2013, după ce a fost prins intrând într-o cabină. În cele din urmă, a fost condamnat la șapte luni de închisoare.

Christopher Thomas Knight