Ce erau „copiii de sacrificiu” și cum veneau în ajutorul familiilor regale ale lumii. Adevărul din spatele unui mit

Deși unele relatări pretind că presupușii copii de sacrificiu (din engleza proximativă: „whiping boys”) erau folosiți de familiile regale ca substitute pentru tinerii prinți care nu puteau fi pedepsiți fizic, mulți istorici contemporani susțin că aceștia nu au existat în realitate, ci sunt, de fapt, figmentul imaginației anumitor scriitori.

Expresia „whiping boys” este uneori folosită astăzi pentru a descrie pe cineva care este acuzat de greșelile altora. Dar are această expresie origini istorice? Au existat cu adevărat acești băieți?

Răspunsul depinde în funcție de persoana pe care o întrebi, evident. Unii au afirmat că astfel de băieți au existat cu adevărat în Europa și China. Tutorele nu avea voie să aplice pedeapsa corporală tinerilor prinți. În schimb, copilul de sacrificiu era pedepsit pentru infracțiunile sau greșelile băiatului „de viță nobilă”.

Cu toate acestea, deși termenul apare sporadic în literatură și istorie, nu este clar cât de des foloseau familiile regale astfel de băieți și mai ales dacă o făceau, deși sună a practică care ar fi putut fi folosită în acele vremuri tulburi.

A murit actrița Olivia Hussey Eisley. Starul din Romeo și Julieta avea 73 de ani

Surpriza pe care Irinel Columbeanu i-a făcut-o fiicei sale de Crăciun. Irina s-a bucurat tare mult

Ce ar fi fost, de fapt, un copil de sacrificiu

Cu sute de ani în urmă, în Europa, tutorele avea sarcina de a supraveghea și educa tinerii pe care îi avea în grijă. Dar tutorii regali aveau o muncă mai complicată de atât.

Deoarece prinții erau considerați a avea drept divin, tutorele avea puține opțiuni pentru a pedepsi un băiat care se purta urât.

Conform Ancient Origins, tutorele recurgea în mod obișnuit la o anumită pedeapsă corporală. Aceștia îi puteau sili pe elevii lor să stea în genunchi pe un știulete de porumb sau chiar foloseau o bâtă pentru a-i lovi peste palme, spate sau fese. Dar când venea vorba de a sancționa un prinț, mâinile tutorilor erau legate.

După cum a notat Desiderius Erasmus în două dintre tratatele sale din secolul al XVI-lea, Educația Prințului Creștin și Declamație despre Educația Imediată și Generoasă a Băieților, tutorelui îi era interzis să pedepsească fizic un prinț.

Aici intervine în discuție noțiunea de copil de sacrificiu. Deoarece tutorii nu puteau atinge fizic prinții, se credea că familiile regale își angajau, în schimb, un băiat care să primească toate aceste pedepse.

În momentul în care prințul se dovedea a fi obraznic, băiatul de sacrificiu primea pedeapsa în locul lui. Acest lucru îi permitea tutorelui să evite să-l lovească pe „divin” și, poate, să stârnească compasiune în micul prinț – deși este greu de crezut că asta se întâmpla, de fapt.

Există, totuși, vreo dovadă că acest lucru este adevărat?

Termenul inițial pare să fi apărut în secolul al XVII-lea. Grunge și Indy 100 menționează că prima utilizare documentată a termenului datează încă din anul 1605, când a apărut în piesa lui Samuel Rowley Când mă vezi, mă cunoști.

De atunci, referințele la acești băieți, sau pur și simplu la băieții care au suferit pedepse în locul tinerilor prinți, apar sporadic atât în istorie, cât și în literatură.

În secolul al XVIII-lea, Marie, marchiză de Deffand, a descris cum un alt băiat era pedepsit pentru greșelile tânărului Ludovic al XV-lea (alte relatări din acea perioadă menționează că acest lucru nu reușea să îl descurajeze pe prinț).

De asemenea, viitorul al zecelea Împărat al Dinastiei Qing din China, Guangxu, se spune că avea un băiat numit ha ‘hachutsze, care ar fi fost pedepsit în locul lui.

Literatura vremii, sursă consistentă de inspirație, dar nu neaparat veridică

Poate cele mai cunoscute utilizări ale termenului provin din literatură. În 1822, Sir Walter Scott a publicat The Fortunes of Nigel, care a inclus inclusiv un personaj care a acționat ca băiat de sacrificiu pentru tânărul James al VI-lea al Scoției.

„El i-a înspăimântat chiar sufletul tânărului rege, prin biciuirile pe care le-a aplicat băiatului de sacrificiu, atunci când sarcina regală nu era îndeplinită corespunzător”, a scris Scott.

În 1881, Mark Twain a publicat Prinț și Cerșetor, care descrie cum prinții englezi Edward al VI-lea și Charles I nu puteau fi pedepsiți de tutore. În schimb, aveau un băiat de sacrificiu numit Humphrey Marlow.

„Cu siguranță trebuie să-ți amintești de mine, stăpâne”, le spune Marlow prinților, în povestea lui Twain. „Sunt băiatul vostru de sacrificiu”.

Cu toate acestea, unele relatări istorice sugerează că Edward al VI-lea și Charles I ai Marii Britanii au avut într-adevăr copii de sacrificiu. Dar sunt precise aceste relatări?

În ciuda multelor dovezi istorice și literare, cei mai mulți istorici nu cred că băieții au fost cu adevărat folosiți pentru a absorbi pedepsele destinate, de fapt, copiilor „speciali”. Charles Skidmore, autorul cărții Edward VI: The Lost King of England, a negat vehement acest lucru, conform The Times.

El a declarat că „nu există dovezi concludente despre băieții de sacrificiu și probabil că acest rol nu a existat”:

Leanda de Lisle, autoarea cărții Charles I: The White King, pare de acord că este dificil să găsești dovezi clare despre existența unor astfel de copii.

Într-un articol pentru Aspects of History, ea menționează lipsa surselor contemporane despre copii de sacrificiu, sugerând că ideea a avut originea în piesa lui Rowley, deci ar fi pură ficțiune și nimic mai mult decât atât.

„Relatările despre băieții de sacrificiu ai lui Charles I și Edward VI sunt, cred eu, bazate doar pe o fantomă literară”, a scris de Lisle.

„Aceasta a fost invocată în urma publicării în limba engleză a scrierilor lui James despre conducerea regilor prin drept divin, cu afirmația că niciun subiect nu putea ridica legitimitatea mâinii sale în violență împotriva Unsului Domnului, și aceasta este adevărata lor origine”, a mai declarat aceasta, adăugând că „relatările despre băieții de sacrificiu din perioada Tudorilor și dinastiei Stuart au câștigat acceptare printre istorici pur și simplu prin repetiție și reprezintă un bun exemplu de cum miturile ajung să fie considerate fapte și cum se naște istoria falsă”, a concluzionat aceasta.

Prin urmare, este puțin probabil ca băieții din viața reală să fi fost folosiți vreodată pentru a devia pedepsele destinate tinerilor prinți.

Totuși, ambele variante ar putea, la fel de bine, să stea în picioare, de vreme ce istoria nu se mai întoarce, iar o mașină a timpului nu a fost încă inventată.