INTERVIU Ce înseamnă să fii actor în 2022, nu neapărat vedetă, după o viață pe scenă

Mircea Eliade spunea că “dintr-un popor nu rămâne nimic, decât cultura”. La noi în țară, cultura nu este apreciată, dar nici consumată. Sălile de cinema sunt pline, locurile din sălile de teatru, nu atât de ocupate pe cât ar trebui. Ne jucăm pe calculator, dar raporturile în ceea ce privește cât citesc românii sunt dezamăgitoare. Stăm pe Netflix, dar facem cozi imense la muzee doar într-o noapte când e intrarea gratuită. În rest, muzeele sunt goale… Să fii actor în ziua de astăzi, în România, nu e ușor. Consumul emoțional și fizic sunt enorme, sacrificiile mari și, din păcate, nu sunt apreciate la adevărata lor valoare. Eu am copilărit și crescut în teatru, deși nu mi-am făcut o profesie din asta. Mama mi-a insuflat, încă de mică, pasiunea ei pentru artă și frumos, luându-mă cu ea la repetiții, la spectacole, în culise, să văd cum își pregătesc actorii rolurile, să studiez tot procesul creator al unei piese de teatru, de la costume, până la regie și interpretare.

Nina Udrescu este una dintre actriţele Teatrului de Stat Constanţa și este născută, parcă predestinat, de Ziua Mondială a Teatrului, pe 27 martie. S-a născut pentru teatru și slujește scena constănțeană de aproape 40 de ani. Absolventă, în 1982, a Institutului de Teatru din Târgu Mureş, a jucat, în lunga sa carieră, multe dintre rolurile mari pe care şi le poate dori o actriţă. A debutat la Baia Mare şi a venit la Constanţa în 1985, primul său rol pe scena tomitană fiind Silvia din „Aceşti îngeri trişti” de D.R. Popescu, în regia lui Dominic Dembinski. A fost Nina Zarecinaia şi Arkadina din „Pescăruşul” lui Cehov, Zoe din „O scrisoare pierdută”, Lena din „Leonce şi Lena” de Buchner, Lizzie din „Târfa cu respect” de Sartre, Lady Macbeth. Poate fi aplaudată în continuare pe scena Teatrului de Stat Constanța pentru rolurile din „Menajeria de sticlă”, de Tennessee Williams, „Gin Rummy” de Donald Coburn, „Desculţ în parc” de Neil Simon, „Eutopia” după Aristofan.

Nu e prima oară când îi iau un interviu mamei mele, dar de fiecare dată am emoții mai mari decât are ea înainte să intre pe scenă. Am vorbit cu ea despre ce înseamnă să fii actor în România, în 2022, despre cultura în perioada comunistă, dar și despre viitorul artei în țara noastră.

Ozana: De unde pasiunea pentru actorie? Povestește-mi puțin parcursul tău profesional.

Carmen Iohannis, o nouă apariție publică la brațul lui Klaus Iohannis. Cum s-a îmbrăcat prima-doamnă la vizita oficială din Germania

Culiță Sterp nu și-a invitat familia la cununia civilă cu Daniela Iliescu. Reacția neașteptată pe care a avut-o Mama Geta

Nina: Povestea cu pasiunea pentru actorie începe cu un efort de memorie la mine. Adică trebuie să evadez puțin în copilăria mea, când tot timpul eram urcată pe scenă, cam de la patru anișori, să cânt, să dansez, să recit poezii.

Să faci o școală de teatru, în perioada când eu am încercat, era greu. Erau două școli de teatru mari și late în România: I.L. Caragiale, București și Academia de Teatru din Târgu Mureș. Un număr de sute de candidați și locuri foarte puține, deci concurența foarte mare. Cu toate astea, am reușit să termin cei patru ani de facultate la Târgu Mureș, cei mai frumoși ani, de fapt, ai existenței mele.

A urmat apoi stagiatura obligatorie la Baia Mare, prin repartiție guvernamentală, într-un sistem comunist. Scena profesionistă mi-a oferit multe privilegii și enorme satisfacții, fiind unul dintre actorii care a jucat enorm de mult, luând contact cu cei mai mari regizori ai teatrului din perioada respectivă și nu numai. Printre aceștia îi pot enumera pe Radu Niculescu, Dominic Dembinski, Andrei Mihalache, Cătălina Buzoianu, Alexa Visarion, Bobi Pricop. Cu ei am lucrat la dramaturgie clasică, contemporană, începând cu teatrul antic, Shakespeare, Cehov, Vampilov, Sartre, Caragiale și multe altele.

După stagiunea obligatorie la Baia Mare, prin concurs,  am ajuns la malul mării. În Constanța am întâlnit o echipă profesionistă, de excepție. Am debutat la Teatrul Dramatic din Constanța cu “Acești îngeri triști”, în regia lui Dembinski, urmată de “Nu sunt turnul Eiffel”, de Ecaterina Oproiu, în regia aceluiași maestru. După care au urmat zecile de roluri, fără concedii, fără vacanțe. Mă simțeam împlinită, iar scena mi-a adus nu neapărat fericire, dar momente de bucurie, ținând cont că aveam și marea dragă sufletului meu aproape.

Ozana: Anii ‘80 deveneau tot mai dificili pentru cultură, în România, din cauza cenzurii, a controlului ideologic. Cum ai perceput tu perioada aia? Care ar fi diferențele dintre actoria de pe vremea comunismului și cea din prezent? S-a schimbat teatrul în ultimii ani?

Nina: Sigur că anii ’80 au fost dificili pentru cultura din România, în ceea ce privește cenzura. Noi actorii am încercat să ne luptăm cât a fost posibil cu acest fenomen. După luni de zile de repetat pe scenă, în condiții de frig, praf, oboseală, înainte să iasă premiera la public, ne loveam de acei oameni neavizați în materie de teatru care veneau în fața noastră și ne tăiau aproape toată munca depusă.

Țin să menționez că cine a fost foarte puternic și s-a impus în acea perioadă, actori și regizori, au reușit să treacă cu succes peste aceste momente. Ca și în jurnalism, libertatea de exprimare în teatru este foarte importantă. De aceea, în ziua de azi, comparativ cu ceea ce-am trăit eu în celălalt sistem, este de necomparat. Simt că în ziua de azi, fiind încă pe scenă, dar și în privat, pot să mă exprim așa cum cred.

Ozana: Există în prezent foarte multe şcoli de pe băncile cărora ies artişti şi regizori. Ce şanse crezi că are un tânăr actor sau regizor să fie angajat într-o instituție teatrală?

Nina: Acum, spre deosebire de perioada în care eram eu în studenție, facultăți de teatru sunt cam peste tot în țară. Dat fiind faptul că angajările sunt o problemă, după terminarea facultății, șansele sunt minime. Probabil de aceea au și început să apară din ce în ce mai multe teatre independente care pot rezista în sistem sau pot dispărea în timp.

Ideal ar fi să se creeze mai multe posturi, să se facă mai multe angajări ale tinerilor actori care ies de pe băncile facultăților. Altfel, în caz contrar, ei sunt nevoiți să se reprofileze și să nu-și mai urmeze pasiunea. Sigur că soluții există, dar trebuie să se și dorească și să se depună eforturi, în acest sens, pentru acești tineri.

Ozana: Cât de greu a fost pentru actori în pandemie? Cum v-ați adaptat?

Nina: Sincer, n-aș vrea să-mi amintesc perioada aceea, dar dacă trebuie s-o fac, o fac… Pe mine și nu doar pe mine, ca om, dar și ca actor, m-a afectat, m-a tulburat profund. Totul s-a oprit în loc – viața privată, scena, teatrele s-au închis. Poate de aici au venit și aceste sentimente de neputință și de neîncredere care ne-au copleșit.

Cu toate astea, teatrele fiind închise, a trebuit să începem munca de acasă… “teatrul de acasă”. Pare ironic să spui că joci online, dar chiar asta am făcut. În acea perioadă nefastă, îmi amintesc că tu m-ai învățat să folosesc Zoom și să repet alături de colegii mei. Am repetat atunci la o piesă hibrid, adică teatru și televiziune, care a câștigat de curând premiul UNITER 2022 pentru cel mai bun spectacol TELEPLAY. ZIUA Z se numește și este spectacolul Teatrului de Stat Constanţa. Scenariul a fost semnat de Ionuţ Sociu, regia Bobi Pricop și scenografia Oana Micu. Când restricțiile s-au relaxat, am început și lucrul la scenă, cu spaime, cu frici, cu colegi infectați. Finalul, însă, fiind unul satisfăcător.

Ozana: Teatrul de Stat din Constanța a trecut prin dificultăți în ultima vreme. Povestește-mi, te rog, despre închiderea lui temporară și despre „renașterea” sa.

Nina: După perioada pandemiei, care, cum am spus, a fost una dificilă, ne-am confruntat în continuare cu altă situație grea. Teatrul de Stat din Constanța a intrat în renovări, noi neavând unde să mai jucăm. Din păcate, pentru noi ca echipă, toate instituțiile de cultură din Constanța ne-au închis ușa, când am cerut ajutor. Mai puțin Biblioteca Județeană și Centrul Multifuncțional Jean Constantin, unde am jucat câteva spectacole.

Ulterior, directorul TSC, Erwin Șimșensohn, împreună cu echipa de tehnicieni de excepție a teatrului, au reușit în timp record să construiască o sală studio, unde noi să putem să ne continuăm activitatea, până la finalizarea lucrărilor de renovare a TSC. Desigur, pentru a ne continua activitatea într-un climat benefic atât pentru actori, cât și pentru publicul nostru, consider că orașul Constanța are nevoie de un teatru nou și poate și național, pentru că merităm.

Ozana: Unde vă pot vedea publicul pe tine și pe colegii tăi vara aceasta?

Nina: Pe 7 iulie, începe Stagiunea Estivală a Artelor Spectacolelor 2022 (SEAS), până pe 31 august, unde veți putea viziona spectacolele TSC, dar și ale altor teatre din țară. Este un eveniment conceput pentru a oferi constănțenilor, dar și turiștilor care aleg litoralul românesc pe perioada verii, șansa de a vedea o selecție variată de spectacole de teatru și muzică de pe scenele din întreaga țară. Reprezentațiile vor avea loc la Teatrul de Vară Soveja și pe scena special amenajată în Parcul Arheologic din centrul orașului.

Ozana: În ceea ce privește remunerația unui actor, cum te descurci în România, în 2022 având această profesie? Poți să te întreții din salariul „de pe scândură”, dacă nu activezi și în industria cinematografică?

Nina:  Te descurci greu, în ziua de azi, financiar vorbind, ca actor, în România. Asta ținând cont de faptul că și costul interior al unui actor este enorm. Asta am simțit dintotdeauna și asta simt și acum.

Ozana: Dar pensia, după o viață pe scenă? Îți poate oferi o bătrânețe liniștită?

Nina: Nu. Ideal ar fi ca un actor pensionar să înceapă să vadă lumea, pentru că până acum nu a avut timp. Se pare că la noi nu se poate să mi se împlinească acest vis, întrucât încă sunt pe scenă. Sunt actorul care și-a cunoscut țara și a văzut și alte colțuri ale lumii prin turneele fascinante pe care le-am avut cu teatrul. Altfel, probabil, nu aș fi avut nicio șansă să călătoresc. Am ajuns la concluzia că mă descurcam mult mai bine din punct de vedere financiar până la evenimentele din 1989, decât acum. Dar, cum speranța moare ultima, nefiind un om pesimist, poate, cine știe… vor veni vremuri mai bune.

Ozana: Ce ți se pare cel mai frumos la meseria de actor?

Nina: Mi-am propus, încă de la începuturi, să nu uit de ce m-am urcat pe scenă. Scena este un spațiu magic în care eu mă regăsesc, mult mai mult decât în viața personală. Satisfacția de a intra în pielea atâtor personaje, de a te identifica cu ele, de a învăța de la acestea este unică. De asemenea, cronicile criticilor de teatru, dar și relația cu publicul și energia pe care ți-o transmite în timpul reprezentației, dar și la sfârșit, când te apreciază prin ropote de aplauze, este ceea ce mă bucură, mă împlinește și încă mă determină să mai rămân pe scenă, după o viață de jucat.

Ozana: În ce stadiu crezi că se află cultura în România la momentul actual și cum o vezi în viitor, în ce direcție merge?

Nina: Sunt tristă din punctul ăsta de vedere. Mă refer la viața culturală pe care am găsit-o eu când am venit în Constanța, comparativ cu ce se întâmplă astăzi: un oraș întors pe dos, o viață culturală aproape inexistentă, cu excepția unor oameni care chiar își doresc să facă artă. Aștept cu nerăbdare viitoarele proiecte ale Teatrului de Stat din Constanța în care mă voi implica cu tot sufletul.