Cine a fost Mihail Gorbaciov. Rusia îl considera responsabilul pentru haosul de după prăbușirea URSS

Mihail Gorbaciov, arhitectul apropierii Est-Vest și părintele perestroikăi, a murit la vârsta de 91 de ani. Considerat responsabil în Rusia pentru haosul care a urmat prăbușirii Uniunii Sovietice, el a părăsit viața politică în 1991. Un actor-cheie în istoria secolului XX, Mihail Sergheevici Gorbaciov, secretar general al Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice și apoi, pentru scurt timp, primul și singurul președinte al URSS, a murit marți, 30 august, la vârsta de 91 de ani.

Cine a fost Mihail Gorbaciov – reputație divizată

Reputația sa post-sovietică a fost puternic divizată: în timp ce inginerul îmbunătățirii relațiilor Est-Vest a fost venerat în tot Occidentul și capabil să captiveze o mulțime în Europa, el a stârnit indiferență acasă și a trăit aproape în obscuritate în Rusia după ieșirea sa din viața politică în 1991.

Potrivit unui sondaj publicat în februarie 2017 de Institutul Levada, o organizație rusă de sondaje și cercetări sociale, doar 7% dintre rușii intervievați au declarat că îl respectă pe regretatul lider sovietic, care a primit Premiul Nobel pentru Pace în 1990.

După ce s-a împăcat cu această dezamăgire, Gorbaciov a întors spatele unei Moscove neapreciative. În martie 2011, acesta a ales să își sărbătorească cea de-a 80-a aniversare la Albert Hall din Londra.

Schimb neașteptat de replici între Aura Șova, câștigătoarea ”Vocea României”, și Raluca Moldoveanu, fostă concurentă a show-ului de la Pro TV. Internauții au reacționat imediat: ”Ai rupt!”

Elena Cârstea, de nerecunoscut la 63 de ani. Cum arată acum artista, la 17 ani de când s-a mutat în America

Evaluarea moștenirii lui Gorbaciov este o chestiune de geografie. Atât în Europa, cât și în Statele Unite, el a rămas asociat cu detensionarea, cu apropierea Est-Vest, cu sfârșitul războiului sovieto-afgan (1979-1989), cu reunificarea Germaniei și cu valul de libertate care a cuprins „închisoarea popoarelor”, așa cum a descris Lenin Rusia în 1914.

Destrămarea URSS

În regiunea post-sovietică, viziunea este radical diferită. Destrămarea Uniunii Sovietice și haosul care a urmat sunt văzute ca fiind rezultatul capitulării lui Gorbaciov în fața Occidentului. Cufundată în nostalgia unui imperiu pierdut, Rusia lui Vladimir Putin crede că ordinea sovietică a fost neglijent abandonată la 25 decembrie 1991, când Gorbaciov a demisionat din funcția de președinte.

Gorbaciov însuși a ajuns să creadă acest lucru. „Majoritatea rușilor, ca și mine, nu vor [URSS] înapoi, dar le pare profund rău că s-a prăbușit”, a declarat el pentru Sunday Times în mai 2016. El era convins că „pe sub masă, americanii își frecau mâinile de bucurie”, un punct de vedere care a avut ecou la Putin, care a descris dezintegrarea Uniunii Sovietice drept „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX”.

Cu toate acestea, el a îndrăznit să critice cele două încercări de realegere a lui Putin la președinția rusă din 2012 încoace, acuzându-l de „subjugarea totală a societății” prin intermediul partidului Rusia Unită, pro-Putin, și catalogând birocrația noii ere drept „mai rea decât cea a Partidului Comunist Sovietic”. Apoi, în 2014, opinia sa despre liderul Rusiei s-a schimbat dramatic.

Când Rusia a anexat peninsula Crimeea în cadrul unui referendum controversat, după ce a trimis comandouri, Gorbaciov a aplaudat mișcarea. „Sunt întotdeauna de partea voinței libere a poporului, iar majoritatea din Crimeea a vrut să se reunească cu Rusia”, a declarat el.

Un salt în necunoscut

Nu și-a putut ierta rolul pe care l-a jucat în aruncarea țării într-un abis politic. Fără a lua în considerare apariția unor reforme democratice tangibile, el s-a oprit asupra tribulațiilor vieții de zi cu zi din acea perioadă, a lipsurilor și cozilor, a trocului cu orice preț – țigări ca plată pentru o cursă cu taxiul, trei ouă pentru un bilet la film. Legea antialcool din 1985, pe care a impus-o la foarte scurt timp după ce a fost ales secretar general, a fost o amintire deosebit de neplăcută, deoarece unii oameni au început să consume apă de colonie sau produse de curățare atunci când vodca a devenit greu de găsit.

Intelectualitatea rusă și populațiile din cadrul republicilor din spatele Cortinei de Fier nu au fost mult mai recunoscătoare. S-a crezut pe scară largă că armata a tras, la ordinul său, asupra mulțimilor din republicile care mărșăluiau spre independență.

Lituania, de exemplu, nu a uitat că, la 13 ianuarie 1991, 14 persoane și-au pierdut viața când armata sovietică a luat cu asalt parlamentul și un post de televiziune din capitala Vilnius. Un asalt similar a ucis cinci persoane în capitala Letoniei, Riga, șapte zile mai târziu.

În Baku, Azerbaidjan, 150 de persoane au fost ucise de armată în ianuarie 1990, în timp ce în Tbilisi, Georgia, 22 de demonstranți au fost masacrați cu lopeți de armata federală în aprilie 1989.

În cartea sa „Memorii”, publicată în limba engleză în 1996, Gorbaciov a afirmat că nu era deloc conștient în acel moment de operațiunile militare care se desfășurau în republicile baltice.

Abia mai târziu, răsfoind o carte scrisă de foști membri ai Grupului Alfa (comandourile de elită ale KGB), a înțeles că era vorba de o „operațiune comună a cecenilor [poliția secretă sovietică] și a armatei”, lansată fără aprobarea sa.

Vag în ceea ce privește numărul victimelor din Vilnius („au existat victime umane”), el a fost de neclintit în convingerea sa privind o conspirație și a făcut aluzie la o „provocare” din partea separatiștilor locali.

Surprins de căderea Zidului Berlinului

„Imediat după confruntarea de la Vilnius, Elțîn, asta știm sigur, a zburat la Tallinn, unde s-a întâlnit cu liderii celor trei republici baltice și a semnat un document prin care se afirma recunoașterea suveranității lor de către Rusia”, a povestit Gorbaciov în Memorii.

Victoria celui mai nou lider asupra celui mai vechi a fost completă atunci când, în 1996, Gorbaciov a obținut doar 0,5 din voturi la primele alegeri prezidențiale organizate în Rusia după destrămarea Uniunii Sovietice.

Așa cum prevăzuse Elțîn, Gorbaciov a fost întotdeauna cu un pas în urmă. Căderea Zidului Berlinului l-a luat prin surprindere. A acceptat reunificarea Germaniei fără să clipească și a fost de acord cu intrarea RDG în NATO, retrăgând trupele sovietice care o ocupau. Nu a avut niciun plan de intervenție. În orice caz, starea dărăpănată a economiei sovietice nu permitea o acțiune.

A rămas tăcut timp de 20 de ani, între decembrie 1991 și decembrie 2011, 20 de ani în care Gorbaciov s-a străduit să se adapteze la noii termeni ai vieții sale de zi cu zi. În timpul celor opt ore de predare-primire cu Elțîn, condițiile materiale ale pensionării sale anticipate au fost o sursă de discuții amare.

I s-a asigurat un venit lunar de 4.000 de ruble, adică aproximativ 200 de franci la cursul de schimb turistic al vremii. Prin urmare, pentru a susține fundația creată în urma plecării sale de pe scena politică, ultimul lider sovietic a câștigat bani din interviuri, conferințe și clipuri publicitare.

În 1997, el a filmat un videoclip pentru Pizza Hut, devenit un hit cult, în care își ducea nepoata să mănânce într-un fals restaurant Pizza Hut din Piața Roșie, în timp ce clienții din jurul său dezbăteau dacă îi datorează libertatea sau dacă el le datorează pentru dezastrul economic.

În 2009, într-o reclamă la Louis Vuitton, a fost filmat trecând pe lângă un zid al Berlinului acoperit de graffiti, în timp ce stătea într-o limuzină alături de o geantă a brandului de lux.

Apoi, brusc, în iarna 2011-2012, Gorbaciov a început să susțină protestele clasei de mijloc din Rusia împotriva realegerii lui Vladimir Putin. El nu a putut să nu facă o paralelă cu protestele care au zguduit regimul sovietic în 1991. La radio și în ziare, el a început să-l acuze pe Putin că „trage țara înapoi”. La 28 februarie 2015, a doua zi după asasinarea liderului opoziției Boris Nemțov, împușcat mortal în apropierea Kremlinului, el a declarat la emisiunea de radio „Ecoul Moscovei”: „Nu-mi vine nimic altceva în minte decât că este din motive politice”.

Gorbaciov a dezvoltat aceste critici într-o altă carte, „Într-o lume în schimbare”, publicată în 2018, în care nu mai exclude perspectiva unui război cu Occidentul. Prezentată drept „testamentul” său, lucrarea examina prețul impus țării de structura verticală de putere întruchipată de actualul ocupant al Kremlinului. „Nu mai vedeți dușmani în cei care demonstrează, care protestează sau care semnează petiții”, a scris el.

Fără îndoială, el nu știa că Rusia lui Putin suferă de acea boală incurabilă, „sindromul perestroika”. „Când liderii de astăzi se uită înapoi la ceea ce s-a întâmplat între 1980 și 1990, ei înțeleg cât de ușor este să treci de la bunele intenții la haosul total. Ei sunt paralizați de ideea de a schimba ceva, pentru că le este prea frică să nu ajungă ca Gorbaciov”, a declarat politologul Fiodor Lukyanov.

Cu fața umflată și bolnav în ultimii ani, ultimul lider sovietic a supraviețuit totuși tuturor contemporanilor săi occidentali: Margaret Thatcher, François Mitterrand, Ronald Reagan și Helmut Kohl – martori ai prăbușirii lumii sale.