Cum a funcționat corupția în România până la PSD și actualii politicieni

Acum aflăm constant de politicieni care bagă mâna în bugete publice și fie sunt prinși, fie fug peste mări și țări ca să scape. În lumina unor astfel de cazuri contemporane se impune o trecere prin istoria corupției și furtului în România (unită sau nu).

Radu Mazăre sau Elena Udrea și-au găsit o libertate proprie în alte țări. Acesta este vârful aisbergului pentru că mai sunt și mulți alții. De unde au învățat tehnica asta? Să fie oare din filmele americane cu hoții care, de fapt ,sunt băieți buni și fug în Mexic ca să fie liniștiți că nu vor fi urmăriți pentru trecutul lor deloc strălucitor? Posibil, doar nu poți să suspectezi pe toată lumea că a citit o carte.

[related]

Ceea ce mie mi se pare interesant e că această atitudine față de bunul public nu e deloc nouă. Mai degrabă respectul pentru avutul public este o chestiune rară și impusă în ultimii 150-200 de ani.

Adică strămoșii noștri furau? Parcă erau pedepse din alea cu trasul în țeapă, pe roată, tăiatul mâinii drepte și așa mai departe. Da, dar, ca acum, unii aveau de suferit imediat și direct, alții mai puțin.

Sutele de ani în care oamenii au furat din banul public fără griji (prea mari)

Cred că dacă ne aruncăm un ochi în trecutul nostru, nu foarte îndepărtat, astfel de acțiuni s-au petrecut vreme de vreo 400 de ani. Poate una dintre cele mai controversate este plecarea regelui Carol al II-lea, care, spre deosebire de fiul său, a plecat cu bani și bunuri importante după ce a dus țara în colaps.

Aduc aminte că politica sa autoritară și intrigile țesute cu și împotriva clasei politice a făcut ca România să fie singură într-un moment extraordinar de greu, vara anului 1940, când, mai întâi URSS, apoi Ungaria și Bulgaria – sub oblăduirea lui Hitler -, au ciuntit țara pe care regele Ferdinand și regina Maria, împreună cu toți cei care au luptat și s-au sacrificat în Primul Război Mondial, o constuiseră în 1918.

Cu toate că a fost un incompetent, a fost lăsat să plece, cu sume importante, deși ar fi meritat tras la răspundere pentru acest dezastru. Și-a petrecut restul vieții prin diverse locuri, în special în stațiunea de lux Escorial din Portugalia.

Cazul lui Carol al II-lea este aparte, pentru că abdicarea sa a fost o înțelegere cu generalul Ion Antonescu. Parte a înțelegerii a fost să primească niște sume care să îl ajute să trăiască liniștit în lux până la adânci bătrâneți.

Înaintea lui Carol al II-lea, cei doi regi ai României – Carol I și Ferdinand I – au pus bazele respectului față de banul public. Și Alexandru Ioan Cuza, chiar dacă era un cartofor înrăit, nu și-a bătut joc de avutul țării.

Cum s-a furat și înainte de România mare

În istoria noastră, după fuga lui domnitorului Dimitrie Cantemir, respectiv arestarea și executarea lui Constantin Brâncoveneanu, avem o perioadă de vreo 150 de ani de domnitori fanarioți plus câteva domnii pământene – vorbim de la începutul secolului al XVIII-lea (1711, respectiv 1714) până la Cuza Vodă. În contextul acesta, ar trebui să vedem Țările Române cam cum e Catalunia azi: un fel de autonomie în cadrul Imperiului Otoman, dar fără armată proprie sau interese divergente față de sultan, plus bani către visteria imperială – tribut și cadouri către sultan și alaiul său – diverse forme de peșcheș.

Toate aceste forme pe care azi le numim mită sau corupție au fost nu doar parte a societății noastre, dar erau și legalizate. Problema era că niciodată nu știai dacă ai dat suficient sau dacă un oponent politic dădea mai mult sau mai puțin decât tine.

Numirile pe poziții de domn în una din Țările Române se făceau atât pe angajamentele de loialitate, cât și pe ușoara mărire a tributului, dar mai ales pe calitatea și cantitatea peșcheșurilor oferite.

Un astfel de domn știa foarte sigur că poziția sa ca domn nu era garantată pentru vreo perioadă de timp, ci era amenințată chiar de a doua zi.

Să zicem că avem un domn X, care reușea să prindă funcția. El știa că trebuia să producă rapid bani ca să rămână domn și spera să ajungă cât mai repede în funcție ca să poată unge cu bani tot aparatul care l-a susținut. Peste toate acestea era și pofta lui de îmbogățire, că doar nu a luat de pomană slujba publică. Dar el venea în Țara Românească sau în Moldova și găsea visteria țării goală.

Ce s-a întâmplat? E clar că locuitorii plăteau taxe și impozite ca acum, ba chiar mai multe. Deci, de ce era visteria goală? Se explică prin ce-a făcut cel de dinaintea lui.

Ca să ajungă în funcție, predecesorul a plătit bani grei. Apoi a venit în țară unde visteria probabil era tot cam goală și a început să mai impună niște taxe. După ceva luni, când au început să se facă încasări, a trimis bani la Istanbul pentru tribut și bacșiș. La un moment dat, acesta a aflat că domnul X a fost numit pe poziția sa. Era în față a două variante rapide: să fugă cu toți banii rămași prin visteria statului într-o țară care nu o să îl extrădeze – Imperiul Habsburgic, Germania, Imperiul Țarist, sau să se întoarcă la Istanbul mazilit și să o ia de la capăt.

[related]

Întoarcerea presupunea să găsească oameni mai influenți decât domnul X și să îl detroneze. Și în acest caz băga mâna adânc în visterie, dar nu chiar de tot. Alegerea depindea adesea atât de ce a făcut în timpul domniei, cât și cum și-a aranjat lucrurile în țările în care dorea să fugă.

De multe ori, bătaia pe putere era soluționată de Imperiu

Au fost destul de multe cazuri, pentru că la un moment dat sultanul a ajuns să trimită un călău cu solia care îl detrona. Astfel, când era citit decretul, pe loc era și executat.

Practica cu fuga cu visteria nu o găsim doar pe la fanarioți. În timpurile medievale timpurii, când pe tron erau voievozi autohtoni, cămara domnească era tot una cu visteria statului. Sistemul nostru de numire a domnitorilor era ca multe lucruri de azi: românește, adică nicicum.

Domnul deopotrivă putea fi ales sau putea să moștenească funcția de la tatăl său. Singura condiție era să fie „os domnesc”. Dar cum poți demonstra asta când nu ai test ADN? Mulți domni își fabricau un trecut și se declarau bastardul unui fost domnitor doar pentru a putea să emită pretenții. Un caz celebru: Mihai Viteazul.

[readmore]

Din acest motiv, au fost multe lupte pentru tron între diverși pretendenți. Uneori bătălia era inegală. Un voievod aflat pe tron primea vestea că un rival a intrat în țară cu armata. El nu mai avea timp să facă nimic și atunci fugea cu ce găsea – visteria era, de obicei, la îndemână. Alți domnitori, mai precauți, își cumpărau sau primeau, pentru astfel de situații limită, moșii în alte țări. Cazuri celebre: Ștefan cel Mare cu cetatea de Baltă, Mircea cel Bătrân cu domeniile Almașului și Făgărașului.

Fuga cu avuția statului nu e nouă. Ce ar fi de dorit ar fi atenția cu care ne alegem conducătorii ca astfel de evenimente să nu mai aibă loc.

Conținutul articolelor din secțiunea Opinii reprezintă strict opiniile autorilor textelor și nu reprezintă neapărat poziția oficială a PLAYTECH.ro.