Playfilm – Ziua Independenței 2: Cum să adormi la un film care ar trebui să te țină în priză

După 20 de ani de așteptare (nu din partea mea, pentru că eu abia am 21 de viață), a fost lansată continuarea filmului „Ziua Independenței”. Pentru că primul mi s-a părut un film bunicel, am zis să merg să văd și ce e de capul noii pelicule. Impresia finală este că mai bine aș fi stat acasă.

Primul „Ziua Independenței” a fost lansat în 1996, iar pentru vremea aceea, când efectele speciale nu erau chiar la o apăsare de buton distanță, a fost un mare succes de box office. Evident, dat fiind faptul că în 1996 aveam doi ani, eu l-am văzut ceva mai târziu, la scurt timp după ce am citit „Războiul lumilor” al lui H.G. Wells, tocmai pentru că aflasem că subiectul e același: invazia Pământului de către o specie extraterestră superioară și pusă pe rele.

Analizând obiectiv, filmul chiar e o realizare pentru anii ’90 și pot înțelege de ce a făcut senzație. E și el plin de clișee, replici banale, pe care le-am mai auzit în alte 50 de filme cu mici modificări și adaptări, e ticsit cu naționalisme și e greu să ratezi aura mesianică pe care și-o însușesc americanii. Dar toate aceste elemente nu fuseseră până atunci în halul ăsta de reiterate, așa că oamenii cu oarecare gusturi cinematografice nu au respins producția atât de brutal.

Cât timp rezistă la congelator sarmalele rămase după Crăciun. Greșeala pe care o fac multe gospodine

Emilian își face debutul pe micile ecrane la Antena 1, însă nu mai are timp de o iubită: “La mine e ca statusul de pe Facebook, it’s complicated” EXCLUSIV

Ei bine, despre „Ziua Independenței: Renașterea” nu se poate spune același lucru. Mi s-a părut că urmează fix același șablon, și se pare că producătorii au uitat că suntem în anul 2016 și că ceea ce a prins în 1996 are șanse slabe să trezească vreun fior cuiva 20 de ani mai târziu. În plus, lipsește Will Smith, care cred că ar mai fi salvat puțin situația cu șarmul său.

Recenzie Ziua Independenței 2

Povestea e aceeași: omenirea e amenințată de o specie extraterestră mult superioară din punct de vedere tehnologic, iar americanii sunt singurii care pot salva restul muritorilor de rând. Culmea, tot pe 4 iulie, „cea mai importantă zi” din istoria omenirii. Glorificarea Statelor Unite a fost puțin temperată de câteva discursuri motivaționale despre importanța unirii tuturor semenilor și prin introducerea în acțiune a unor personaje de naționalități diferite. Am apreciat asta, dar ideea de la temelie e aceeași.

Nu are sens să vă povestesc acțiunea, iar dacă veți merge să vedeți filmul, veți înțelege de ce. O să o spun pe scurt: nu am ce să povestesc, pentru că acțiunea nu are nimic din ce nu ați văzut deja. Au încercat ei câteva întorsături de situație care să amețească audiența, dar până și acele întorsături au fost ca niște șabloane suprapuse. Nu pot defini sentimentul mai bine de atât: filmul ăsta m-a făcut să mă simt ca atunci când eram mică, iar mama încerca să ascundă cadoul pentru ziua mea fie într-un sertar, fie în altul. Atunci când nu îl găseam în primul sertar, eram puțin surprinsă, dar știam că sigur e în al doilea. Cam așa și cu imprevizibilitatea și umorul acestui film. Sunt atât de intense, încât am făcut concurs de căscat cu toți cei din jurul meu.

Personajele, cu excepția lui David Levinson (jucat de Jeff Goldblum), mi s-au părut secate de viață, lipsite de orice element care să le individualizeze. Am apreciat și prezența lui Liam Hemsworth, dar asta doar pentru că am avut un chip drăguț cu care să îmi mai încânt ochii ocazional. Nu m-a pasionat până acum prestația lui artistică, iar filmul acesta nu a făcut vreo diferență. Toate personajele par plictisite și obosite, de parcă salvarea lumii ar reprezenta ultima oră de stat la birou, care speri să treacă mai repede ca să poți merge acasă să îți prăjești niște cartofi și să tragi un pui de somn.

Ideea potrivit căreia există civilizații extraterestre care sunt aliate și civilizații extraterestre care sunt inamice ar fi putut fi dezvoltată într-un mod interesant. În schimb, a ieșit o amestecătură de tragism, glorificare, naționalism, glume seci și abnegație. Primul film, după cum am spus deja, merită credit pentru efectele speciale, pentru că a fost realizat într-o perioadă în care navele impresionante erau modele fizice, construite cu multă atenție și dăruire. În schimb, iată-ne 20 de ani mai târziu, într-o eră digitală, cu un film care nu are de ce să pretindă recunoaștere pentru spectacolul vizual. Cu un buget rezonabil și cu expertiză în domeniu, oricine poate reproduce aceeași „magie”.

Concluzie – Ziua Independenței 2

În calitate de fană a producțiilor SF, filmul acesta mi s-a părut cel mult mediocru. Merită un bilet la cinema doar dacă ai chef de un film simplu, care să vină ca un fel de topping la o porție de popcorn sau de nachos.