Timp de 40 de ani, o familie rusă a fost întreruptă de orice contact uman, neștiind de al doilea război mondial sau de orice alt eveniment important și marcant care a schimbat existența omenirii.
Conform celor de la Smithsonian Magazine în 1978, geologii sovietici care au prospectat în sălbăticia Siberiei au descoperit o familie de șase persoane, pierdută în taiga. Șase membri ai familiei Lykov au trăit în această pustietate îndepărtată de mai bine de 40 de ani, total izolați și la peste 150 de mile de cea mai apropiată așezare umană.
Verile din taigaua sibieriană nu durează mult. Zăpada zăbovește în luna mai, iar vremea rece se întoarce din nou în luna septembrie, înghețând taigaua imediat. Astfel poți vedea kilometri nesfârșite de păduri de pin și de mesteacăn împrăștiate cu urși adormiți și lupi flămânzi. Munți abrupți, râuri cu apă albă care coboară în torenți prin văi, o sută de mii de bogății înghețate.
Această pădure este ultima și cea mai mare dintre sălbăticile Pământului. Se întinde de la vârful cel mai îndepărtat al regiunilor arctice ale Rusiei, la sud de Mongolia și la est de la Urali până la Pacific. Sunt cinci milioane de kilometri pătrați de nimic, cu o populație, în afara unui grup mic de orașe, ceea ce însumează doar câteva mii de oameni.
Când ajung zilele călduroase, însă, taigaua înflorește, iar pentru câteva luni scurte poate părea aproape primitoare. Atunci omul poate vedea cel mai clar în această lume ascunsă, nu pe uscat, pentru că taigaua poate înghiți armate întregi de exploratori, ci din văzduh. Siberia este sursa majorității resurselor petroliere și minerale din Rusia și, de-a lungul anilor, chiar și cele mai îndepărtate părți ale acesteia au fost bătute la picior de către prospectorii și inspectorii petrolieri în drum spre taberele din lemn unde se desfășoară activitatea de extragere a petrolului.
Astfel, a fost în îndepărtatul sud al pădurii, în vara anului 1978. Un elicopter trimis să găsească un loc sigur pentru a ateriza cu o echipă de geologi, greșise traiectoria și au ajuns la o sută de km de granița mongolă când a căzut în pădurea densa din valea unui afluent fără nume al Abakanului, o panglică de apă care se revarsă pe un teren periculos. Zidurile văii erau înguste, cu laturile aproape verticale în anumite locuri, iar pinii și mesteacănul zvâcniți în fundul rotorilor erau atât de grozavi, încât nu exista nicio șansă de a găsi un loc pentru a pune jos aeronava.
Dar, privind cu atenție prin parbrizul său, în căutarea unui loc de aterizare, pilotul a văzut ceva ce nu ar fi trebuit să fie acolo. Era o poiană, la 6.000 de metri în sus, pe o coastă de munte, cuprinsă între pin și zada și a marcat cu ceea ce semăna cu brazde lungi și întunecate. Echipajul a făcut mai multe treceri înainte de a concluziona cu reticență că aceasta era o dovadă a locuinței umane, o grădină care, din mărimea și forma luminișului, trebuie să fi fost acolo mult timp.
A fost o descoperire uluitoare. Muntele se afla la peste 150 de mile de cea mai apropiată așezare, într-un loc care nu fusese niciodată explorat. Autoritățile sovietice nu aveau înregistrări cu privire la nimeni care locuia în district. Cei patru oameni de știință trimiși pentru prospectarea minereului de fier li s-a spus despre observarea piloților și nu le-a venit să creadă. În timp ce intrușii se urcau pe munte, îndreptându-se spre locul indicat de piloții lor, au început să întâlnească semne ale activității umane, o potecă aspră, un buștean așezat peste un pârâu și, în sfârșit, un mic șopron umplut cu mesteacăn, recipiente de scoarță de cartofi uscați tăiați.
Vederea care i-a întâmpinat pe geologi când au intrat în cabană a fost ca ceva din Evul Mediu. Construită din orice materiale le veniseră la îndemână, locuința nu a fost mai mult decât „o perie de bușteni joasă, înnegrită de funingine, care era la fel de rece ca o pivniță”, cu o podea formată din coajă de cartof și coajă de nuci de pin. Privind în jur, în lumina slabă, vizitatorii au văzut că aceasta consta dintr-o singură cameră. Și aici au găsit șase persoane care trăiau în acea improvizație de casă, murdari și plini de funingine.
Familia Lykov aparținea de o minoritate religioasă, rascolnicii, persecutată în timpul Imperiului Țarist și, după 1918, de regimul bolșevic. În anii ’30, după ce fratele lui Karp Lykov a fost ucis de un soldat comunist, el și soția sa, Akulina, și cei doi copii ai lor, Savin și Natalia, au fugit către sălbătica Siberie, unde s-au refugiat într-o zonă complet izolată de civilizație. În cei 42 de ani de izolare, cei doi au mai avut doi copii, născuți și crescuți în taiga, iar așezarea lor a fost descoperită din întâmplare abia în 1978.
Copiii familiei Lykov nu cunoscuseră pe nimeni în afara părinților. Știau că există locuri îndepărtate în care oamenii locuiesc îngrămădiți în clădiri înalte, auziseră că există și alte țări în afară de Rusia, dar acestea erau pentru ei concepte străine. Învățaseră să scrie și să citească de la mama lor, iar singurele cărți pe care le văzuseră vreodată erau Biblia și Evangheliile pe care părinții le luaseră cu ei atunci când s-au retras în taiga. Geologii i-au informat pe membrii familiei Lykov de ce se întâmplase în vremea izolării lor. Le-au spus că existase un Al Doilea Război Mondial, care a durat șase ani;le-au spus – iar bătrânul Karp a refuzat să creadă acest lucru – că omul ajunsese pe Lună.
Familia Lykov a refuzat să-și părăsească așezarea, chiar dacă aveau șansa să se întoarcă într-o lume mai civilizată decât cea pe care o părăsiseră, unde să trăiască în condiții mai bune. Au rămas însă în contact cu geologii care i-au descoperit. În 1981, trei dintre cei patru copii Lykov au murit. Savin și Natalia au murit de probleme renale, cauzate probabil de dieta cu care trăiseră toată viața, iar Dmitri de pneumonie. Karp și Agafia au refuzat și atunci să se întoarcă în lumea civilizată. Karp a murit în anul 1988, iar fiica sa a rămas în taiga, unde trăiește și astăzi.