Cum s-a format, de fapt, România Mare. Iscusinţa de care au dat dovadă românii, fără a apela la război

Marea Unire de la 1918 are rădăcini mult mai vechi. România modernă, după mișcările pașoptiste de la 1848, a fost formată în 1859 prin unirea Principatelor Moldovei și Munteniei. Noul stat, numit oficial România din 1866, și-a câștigat independența față de Imperiul Otoman în 1877. Ulterior, după intrarea în Primul Război Mondial, Transilvania, Bucovina și Basarabia s-au unit cu Regatul suveran al României, înfăptuindu-se Marea Unire. Dar eforturile au fost mari, mai ales după anul 1916, majoritatea diplomatice, dar cu multe bețe în roate.

Implicarea României în Primul Război Mondial, și beneficiile dobândite

Primul Război Mondial a oferit României moderne prima ocazie de a participa la un război cu un orizont mai larg decât cel regional. Motivul cel mai important al participării a fost interesul de a câștiga teritorii aparținând Austro-Ungariei în care trăiau români, dar și alții.

Atacul asupra Imperiului Habsburgic s-a întors însă împotriva sa și cea mai mare parte a României a fost capturată cu ajutorul Imperiului German, fiind ocupată până în toamna anului 1918. În ciuda acestei înfrângeri, România a reușit să folosească situația și consecințele acesteia pentru a crea un stat național de peste două ori mai mare decât dimensiunea pe care o avea înainte de acest conflict armat.

În vara anului 1917, cu ajutorul misiunii militare franceze, armata română reorganizată a reușit să oprească ofensiva germană la Mărăști și Mărășești. După ce trupele rusești au abandonat frontul din cauza revoluției de pe teritoriul lor, personalitățile politice românești au știut că România nu mai poate susține singură efortul de război.

Deși Consiliul de Coroană din 2 decembrie 1917 hotărâse continuarea rezistenței, în opoziție cu ceea ce credeau Puterile Antantei și contrar rezistenței interne, primul ministru Ion I. C. Brătianu a ales să semneze armistițiul cu Puterile Centrale la Focșani.

România încalcă tratatul cu Aliații

Tratatul era semnat la data de 7 decembrie 1917, la doar două zile după ce Rusia și Puterile Triplei Alianțe începuseră negocierile de pace de la Brest-Litovsk. Aceasta a fost o încălcare a acordului din 17 august 1916 semnat cu Aliații.

După ce Rusia a semnat tratatul de pace de la Brest-Litovsk, la 3 martie 1918, regele l-a numit pe politicianul conservator și germanofil Alexandru Marghiloman  în funcția de prim-ministru la Iași, în speranța că acesta va putea negocia mai eficient cu Germania și Austro-Ungaria.

Tratatul de pace care a urmat a fost semnat la București cu țările din Tripla Alianță. Prevederile au fost dezastruoase pentru România. Statul român nu a avut altă opțiune decât să cedeze trecătorile Carpaților. Era vorba de o fâșie de doi până la zece kilometri cu 23.000 de locuitori.

Obligați să semnzeze pacea cu țările Triplei Alianțe

Întreaga economie a fost subordonată celei germano-austriece, în timp ce Dobrogea a fost ocupată de Bulgaria. În schimb, România a putut păstra Basarabia, care fusese anexată în luna aprilie a aceluiași an.

Regele Ferdinand nu a semnat Tratatul de Pace de la București. Decizia de a semna pacea cu țările Triplei Alianțe a menajat armata română, care rămăsese fără sprijinul Rusiei. La acel moment, era inferioară numeric și tehnic puterii militare a Germaniei și Austro-Ungariei.

Armata română trece de partea Aliaților

De asemenea, a dat curs unui eveniment petrecut la 10 noiembrie 1918, cu o zi înainte de semnarea armistițiului de la Compiègne, de la data de 11 noiembrie 1918. Prin acest demers România a declarat război Triplei Alianțe și, ca urmare, a putut fi de aceeași parte cu Puterile aliate la sfârșitul războiului.

Acest fapt a oferit României și posibilitatea de a acționa ulterior în favoarea Înțelegerii și de a contribui la salvgardarea Europei împotriva avansării bolșevicilor pe continent, un an mai târziu, în 1919.

Începutul diplomatic pentru Marea Unire

Pe parcursul anului 1918, România a reușit să anexeze provinciile promise în acordul din 1916. Primul teritoriu a fost Basarabia, alăturat României în aprilie 1918, urmat de Bucovina, în noiembrie 1918, Banat, Crișana, Maramureș și Transilvania, la 1 decembrie 1918.

Românii reprezentau majoritatea populației din aceste teritorii, cu excepția Bucovinei. În Bucovina erau doar puțin depășiți numeric de ucraineni, care se stabiliseră acolo în număr mare în ultimii 150 de ani.

Marea Unire cu România, decisă prin intermediul adunărilor naționale, congreselor sau decretelor parlamentare, a fost precedată în toate cele trei cazuri de intrarea trupelor românești în Transilvania, Bucovina și Basarabia.

Acestea aveau rolul de a asigura ordinea în fața tentativelor anarhice ucrainene sau maghiare și marcau aceste provincii ca aparținând Regatului României. Doar în cazul Banatului, care era revendicat deopotrivă de Ungaria, Serbia și România, trupele române au intrat abia în vara anului 1919, după ce trupele sârbe au părăsit teritoriul pe care îl ocupaseră din toamna anului 1918.

Eforturile de unificare au fost negociate aspru la Conferința de Pace de la Paris, unde România avea statutul de țară cu „interese limitate”. Delegația română a fost reprezentată inițial de prim-ministrul Ionel I. C. Brătianu și, după demisia acestuia, de Alexandru Vaida-Voevod, politician de prim rang al românilor din Transilvania și confident al Regelui Ferdinand, cel care avea să fie proclamat Rege al României Unite.

Opoziția Americii și presiunile rusesști au îngreunat eforturile diplomatice

Numai că primele eforturi de negociere asupra teritoriilor au fost dure, America, prin președintele Woodrow Wilson, opunându-se intenției României de a-și proclama unirea tuturor regiunilor și, implicit independența.

Din acest motiv, Brătianu își dă demisia și este înlocuit de Vaida-Voievod, dar elementul surpriză a fost prezența Reginei Maria a României la Paris, făcând lobby pe la toți înalții oficiali aflați aici pentru a ajuta statul român în acest demers, Marea Unire.

Odată realizată de facto Marea Unire, aceasta trebuia să fie recunoscută la nivel internațional. Prin acordul din august 1916, României i s-a promis tot teritoriul Banatului, părți din Bucovina și Transilvania.

Participarea la război, marile pierderi materiale și sacrificii umane, precum și voința populației românești autohtone au susținut argumentele istorice și juridice pe care România le-a adus în cadrul Conferinței de Pace de la Paris pentru Marea Unire.

Deși procesul de recunoaștere totală a durat până în 1920, cu multe presiuni, urcușuri și coborâșuri, Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 a însemnat o cotitură în istoria României moderne, iar diplomația celor implicați în proces a dus, în cele din urmă, chiar dacă pentru o perioadă scurtă, până în 1940, când URSS a reanexat Basarabia, la crearea unui stat unitar român.