Cea mai bizară epidemie care a lovit Europa. Cum s-a manifestat ciuma dansului

În urmă cu cinci secole, cea mai bizară pandemie a avut loc la Strasbourg, o „ciumă” de dans care a fost fatală pentru unii. Ce a provocat-o? Arta, poezia și muzica vremii pot oferi câteva indicii

Epidemia de dans bizar din vara anului 1518

A început doar cu câțiva oameni care dansau în aer liber în căldura verii. Brațele zbârnâiau, trupurile se balansau și hainele îmbibate de transpirație, și au dansat toată noaptea și în ziua următoare. Se opreau rareori să mănânce sau să bea și, aparent, ignorând oboseala și durerea picioarelor învinețite, au continuat așa zile întregi. În momentul în care autoritățile au intervenit, alte sute dansau în același mod frenetic.

Dar acesta nu a fost unul dintre acele grupuri de rave din anii 80, care au început într-un loc îndepărtat și s-au încheiat într-un câmp nămulos. Mai degrabă, este una dintre cele mai ciudate epidemii înregistrate în istoria lumii. Și s-a întâmplat acum 500 de ani într-o vară în orașul francez Strasbourg. Pe parcursul a trei luni fierbinți de vară, în 1518, câteva sute de oameni au dezvoltat o fobie pentru dans. Dansul a continuat și a continuat până când, spre groaza mulțimilor care s-au adunat să-i urmărească, unii dintre ei s-au prăbușit și au pierit pe loc. Ce s-a întâmplat?

Cum s-a manifestat ciuma dansului

Conform unei relatări scrise în anii 1530 de irascibilul, dar genialul medic Paracelsus, „ciuma dansatoare a Strasbourgului” a început la mijlocul lunii iulie 1518, când o femeie singură a ieșit în afara casei sale și a început să danseze pentru câteva zile, non-stop. În decurs de o săptămână, alte zeci de persoane ajunseseră să facă același lucru.

Bărbații bogați care au condus orașul nu s-au amuzat. Unul dintre ei, scriitorul Sebastian Brant, dedicase un capitol al bestsellerului său, ”Ship of Fools”, nebuniei dansului. Mistificat de haosul de pe străzi, el și colegii săi consilieri au consultat medici locali care, în conformitate cu înțelepciunea medicală standard, au declarat dansul drept rezultatul „sângelui supraîncălzit” pe creier.

Consilierii au pus în aplicare ceea ce au considerat că este tratamentul adecvat, mai mult dans, și au ordonat curățarea unei piețe de cereale în aer liber, unde au ridicat o scenă, și același lucru l-au făcut și lângă târgul de cai. În aceste locații i-au escortat pe dansatorii înfocați, în credința că, prin menținerea mișcării frenetice, vor scăpa de boală.

Consilierii chiar au angajat călăreți și toboșari și au plătit „oameni puternici” pentru a-i ține pe cei îndurerați pe scenă în timp ce se învârteau și se balansau. Cei de la piața de cereale și târgul de cai continuau să danseze sub strălucirea completă a soarelui de vară, într-o scenă la fel de demonică, în afară de orice pufa fi imaginat chiar și de Hieronymus Bosch.

Oamenii au continuat să danseze până au căzut inconștienți

O poezie din arhivele orașului explică ce s-a întâmplat în continuare: „În nebunia lor, oamenii au continuat să danseze până au căzut inconștienți și mulți au murit.” Consiliul a considerat că a făcut o greșeală. Considerând că dansatorii sufereau de mânie sfântă, au optat pentru o perioadă de închisoare impusă și au interzis muzica și dansul în public.

În cele din urmă, dansatorii au fost duși într-un altar dedicat Sf. Vitus, situat într-o grotă în dealurile de deasupra orașului Saverne, unde picioarele lor sângerânde au fost așezate în pantofi roșii și au fost puși să danseze în jurul unei figurine de lemn a sfântului. În săptămânile următoare, spun cronicile, majoritatea și-au încetat mișcările sălbatice. Epidemia se încheiase!

Acest capitol ciudat al istoriei umane ridică o mulțime de întrebări greu de răspuns la ele. De ce li s-a prescris mai mult dans ca tratament pentru creierele deja prăjite? De ce au fost făcuți dansatorii să poarte pantofi roșii? Și câți oameni au murit? Un scriitor care locuiește aproape de oraș socotește că oamenii au dansat timp 15 zile, cel puțin pentru o perioadă, dar acest lucru nu a fost coroborat.

Putem fi mai încrezători, cred, în a spune ce a făcut și nu a cauzat acest fenomen ciudat. De ceva timp, ergotismul părea un pretendent bun. Acest lucru rezultă din consumul de alimente contaminate cu o specie de mucegai care crește pe secară umedă și produce un produs chimic legat de LSD.

Poate induce halucinații terifiante și contorsiuni ale corpului, violente. Dar este foarte puțin probabil ca suferinzii să fi putut dansa zile întregi. La fel de improbabilă este și afirmația că dansatorii erau subversivi religioși. Observatorilor le era clar că nu voiau să danseze. Cea mai credibilă explicație, este că oamenii de la Strasbourg au fost victimele bolilor psihogene de masă, ceea ce se numea „isterie de masă”.

În secolele precedente au avut loc alte câteva focare de dans, care au implicat sute sau doar câteva persoane, aproape toate în apropierea râului Rin. Alături de comercianții, pelerinii și soldații care au traversat aceste ape, au călătorit și vești și credințe.

O idee particulară pare să fi fost înscrisă în conștiința culturală a regiunii: faptul că St Vitus ar putea pedepsi păcătoșii făcându-i să danseze. Un tablou din Catedrala din Köln, situat la peste 200 de mile în aval de Strasbourg, dramatizează blestemul: sub o imagine a Sf. Vitus, trei bărbați dansează cu bucurie, cu fețele purtând expresiile parcă scoase din realitate și duși spre delir.

Astfel de credințe în acceptul supranatural pot avea efecte dramatice asupra comportamentului nostru. Un caz clasic este „posesiunea spiritului”, în care oamenii acționează ca și cum sufletele lor ar fi fost preluate de un spirit sau zeitate.

Antropologul american Erika Bourguignon a scris despre modul în care este crescut într-un „mediu de credință”, în care stăpânirea spiritului este luată în serios, și determină oamenii să intre într-o stare mentală disociativă, unde conștiința normală este dezactivată.

Oamenii acționează după ideile prescrise cultural despre modul în care trebuie să se comporte posesorii. Acest lucru s-a întâmplat în mănăstirile europene, înainte de începutul anilor 1700. Comportamentul lor părea ciudat, dar călugărițele trăiau în comunități care le încurajau să fie obsedate de păcat și erau puse pe seama unui supranaturalism mistic.

Cei care s-au convins că demonii au intrat în sufletul lor au fost predispuși să cadă în stări disociative în care au făcut exact ceea ce teologii și exorciștii au spus că fac. În astfel de cazuri, transa de posesie s-a răspândit și martorilor care au împărtășit aceleași temeri teologice.

Blestemul Sfântului Vitus

Aceste observații s-ar putea aplica cu siguranță la ceea ce s-a întâmplat la Strasbourg în 1518. Blestemul lui St Vitus este doar genul de credință supranaturalistă care poate conduce pe sugestibil în stări disociative. Cronicile sunt de acord că majoritatea oamenilor s-au gândit repede că St Vitus furios a cauzat suferința.

Așa că a fost nevoie ca doar câțiva dintre cei devotați și emoționabili să creadă că St Vitus i-a avut în vizor pentru a intra într-o stare de transă în care s-au simțit împinși să danseze zile întregi. Dacă mania dansantă a fost într-adevăr un caz de boală psihogenă în masă, putem vedea și de ce a cuprins atât de mulți oameni.

Puține acte ar fi putut fi mai favorabile pentru declanșarea unei epidemii psihice, decât decizia consilierului de a-i încuraja pe dansatori în cele mai multe părți publice ale orașului. Prin vizibilitatea lor autoritățile s-au asigurat ca ceilalți oameni din oraș să fie sensibilizați pe măsură ce mintea lor locuia în propriile lor păcate și posibilitatea ca aceștia să le fie alături.

Viața din Strasbourg, la începutul anilor 1500, a satisfăcut o altă condiție de bază pentru izbucnirea bolii psihogene, și anume cronicile înregistrează o mulțime de suferințe care duc la un nivel crescut de sugestibilitate. Conflictele sociale și religioase, terorizantele boli noi, eșecurile recoltelor și creșterea prețurilor grâului au provocat mizerie larg răspândită.

Un cronicar a descris anul 1517 ca un „an prost”. Vara următoare, orfelinate, spitale și adăposturi se umpleau cu oameni bolnavi. Acestea au fost condiții ideale pentru unii dintre nevoiașii orașului să-și imagineze că Dumnezeu era supărat pe ei și că Sf Vitus îi urmărea străzile.

Din fericire, epidemia de dans din 1518 a fost ultima de acest fel din Europa. După toate probabilitățile, posibilitatea apariției unor noi focare a scăzut odată cu sistemele de credință care le-au susținut. În acest fel, mania dansului subliniază puterea contextului cultural de a modela modul în care este exprimată suferința psihologică.

Cel de-al cincilea centenar al epidemiei dansului a fost amintit în 2018 cu o expoziție la Musée de l’Ouvre de Notre-Dame din Strasbourg, un documentar TV în producție, publicarea unui roman al autorului francez Jean Teulé, chiar o petrecere techno organizată de un un grup de DJ care au adoptat numele „1518”.

De ce nu? Puține evenimente dezvăluie mai viu extremele bizare la care creierul nostru ne poate duce atunci când stăpânim frica colectivă.