Ce erau obligate să facă femeile din haremul sultanilor otomani. Care era viața lor, de fapt

Majoritatea oamenilor știu că sultanii și alți conducători de rang înalt din Imperiul Otoman aveau harem. Acesta devenise un obicei în rândul bărbaților de atunci. Totul începea după ce femeile care făceau parte din așezământ erau răpite în timpul bătăliilor sau oferite cadou de conducătorii locali care erau vasali ai Imperiului. Cum era viața acestora după ce ajungeau în harem?

Viața femeilor din haremul otoman: ce erau obligate să facă?

Mulți oameni au la cunoștință faptul că în Imperiul Otoman sultanii și conducătorii de rang înalt aveau obiceiul de a se bucura de un harem. Femeile care făceau parte din așezământ erau răpite în timpul bătăliilor sau oferite cadou de conducătorii locali. Este cunoscut că cel mai mare harem se afla în Istanbul în Paltul Topkapî.

Acesta avea peste 300 de camere, iar femeile de acolo se bucurau de tot confortul cu toate că erau închise și păzite 24 de ore pe zi. Cei care aveau grija lor se numeau eunuci și erau castrați tocmai pentru a nu se putea atinge de ele. Fiecare femeie avea îndatoriri specifice în funcție de ierarhia din harem, iar în vârf se afla Valide Sultan, titlul purtat de mama sultanului.

Cea din urmă era responsabilă de buna funcționare a lucrurilor și influența indirect destinele Imperiului de cele mai multe ori pentru că Sultanul avea încredere în cuvântul mamei sale și toată lumea arăta respect față de ea. Pe următoarea treaptă se aflau concubinele sultanului cunoscute și sub denumirea de cadâne.

Ele erau alese de Valide Sultan sau chiar de sultan, fiind îndrumate și instruite atent. Istoricii arătau că devenise o obișnuință ca fiii sultanului să se măcelărească între ei pentru a-și asigura tronul. În timpul acesta, mama fiecărui potențial moștenitor era și ea implicată în luptă, așa că viața de zi cu zi a unei concubine era o luptă pentru supraviețuire și măreție.

Cum își primeau libertatea după 9 ani?

De asemenea, sultanul înceta să mai aibă relații intime cu o cadână în cazul în care aceasta îi dăruia un moștenitor. Femeia urma ca apoi să se dedice exclusiv creșterii copilului ei, așa că nu trebuia să mai aibă atenția unui bărbat. Dacă nu reușeau însă să dea naștere unui copil, femeile puteau fi eliberate după nouă ani.

Sultanul le oferea un document oficial prin care le confirma libertatea și avea grijă ca acestea să se bucure de un mariaj cu un musulman bun. Mai exact, bărbații care se făceau remarcați în lupte aveau cele mai mari șanse să primească o astfel de soție.