Mamele cimpanzeu își poartă puii morți: între instinct, atașament și întrebarea „înțeleg moartea?” – ce spun oamenii de știință

Există un moment, după orice pierdere, în care realitatea ar trebui să „se așeze”. La oameni, asta nu se întâmplă mereu — iar la alte primate, semnalele sunt și mai greu de citit. În comunitățile de cimpanzei și bonobo, cercetătorii au descris de zeci de ori un comportament care tulbură tocmai prin familiaritatea lui: mamele își cară puii morți, uneori zile întregi, alteori săptămâni, până când trupul se deshidratează și se mumifică. Pentru privitor, e tentant să pui imediat eticheta de „doliu”.

Totuși, o analiză recentă — încă în stadiu de preprint, deci fără evaluare completă de tip peer review — ridică o ipoteză care schimbă accentul: e posibil ca multe dintre aceste episoade să fie susținute mai degrabă de „programarea” maternă și de costurile sociale ale renunțării, decât de o înțelegere a morții ca stare ireversibilă.

Ce arată analiza celor 83 de cazuri și de ce contează detaliile

Autorii preprintului au strâns 83 de cazuri publicate în care mame de cimpanzeu și bonobo au purtat cadavrul puiului după deces, apoi au căutat tipare: când durează mai mult, când se oprește mai repede și ce factori se repetă. Concluzia lor, formulată prudent, este că datele disponibile nu obligă ideea că mamele „înțeleg” moartea în sensul uman al termenului — deși nici nu o exclud definitiv.

Unul dintre cele mai discutate rezultate este legătura dintre vârsta puiului la moarte și durata purtării: cu cât puiul era mai mare, cu atât episoadele de „infant corpse carrying” tind să dureze mai mult. Interpretarea propusă: atașamentul și rutina de îngrijire se întăresc în timp, iar „oprirea” bruscă a comportamentelor materne poate fi mai dificilă când relația mamă–pui a avut timp să se stabilizeze.

Horoscop marți, 3 februarie 2026. Zi dificilă pentru două zodii, pot pierde o sumă importantă de bani

Cele trei zodii cu noroc la bani în săptămâna 2-8 februarie 2026. Vin câştiguri din multe direcţii

În aceeași logică, grupurile cu intervale mai mari între nașteri ar putea favoriza îngrijirea maternă mai intensă și, implicit, episoade mai lungi de purtare, pentru că investiția într-un pui devine și mai valoroasă într-un context de reproducere rară. Cu alte cuvinte, dacă nașterile sunt mai rare, fiecare pui contează mai mult, iar mecanismele care te țin „lipit” de rolul matern pot fi mai puternice.

Tot în setul de observații apare un contrast interesant între cauze ale morții: episoadele tind să fie mai lungi când puiul moare de boală și mai scurte când moartea survine după infanticid comis de un mascul adult. O explicație simplă ar fi „ambiguitatea”: dacă nu există un eveniment violent, mama poate să nu detecteze imediat finalitatea. Dar autorii vin cu o alternativă la fel de plauzibilă și, poate, mai pragmatică: după infanticid, purtarea cadavrului ar crește riscul social (posibile agresiuni repetate, presiune din partea masculilor), așa că renunțarea mai rapidă ar funcționa ca strategie de reducere a pericolului.

Instinct matern sau doliu: unde se termină biologia și unde începe „înțelegerea”

Întrebarea mare rămâne: cum deosebești un reflex matern puternic de o reprezentare cognitivă a morții? La oameni, „conceptul de moarte” include, de regulă, idei precum ireversibilitatea, non-funcționalitatea (corpul nu mai „lucrează”), universalitatea și cauzalitatea. La alte specii, cercetătorii caută indicii comportamentale: schimbări în interacțiuni, perioade de „veghe”, evitarea descompunerii, sau, dimpotrivă, tentative repetate de îngrijire ca și cum individul ar fi încă recuperabil.

În cazul cimpanzeilor, literatura mai veche descrie episoade în care mamele par să alterneze între îngrijire „ca în viață” și momente de investigare a corpului, ceea ce poate sugera că există o formă de recunoaștere a schimbării. Dar chiar și așa, faptul că o mamă continuă să își poarte puiul nu demonstrează automat că nu „știe” ce s-a întâmplat. Uneori, un comportament persistă chiar și când informația (moartea) e disponibilă, pentru că e susținut de motivații diferite: atașament, stres, coeziune socială, lipsa unei „rutine” de abandon, sau chiar protecție față de mediul social.

Aici intervine nuanța: dacă un comportament are mai multe beneficii indirecte, el poate continua fără să fie nevoie să presupui o înțelegere abstractă a morții. În plus, există diferențe individuale mari: unele mame renunță repede, altele nu. Iar aceste diferențe pot ține de vârstă, experiență maternă, statut social, personalitate, sau de reacțiile celorlalți membri ai grupului.

Mai există și un detaliu care nu te lasă să simplifici: unele cazuri ajung la mumificare. În acel punct, e greu de susținut că „nu-ți dai seama” că puiul nu mai trăiește. Tocmai de aceea, discuția se mută de la „știu sau nu știu?” la „ce îi face să continue?”. Ipoteza bazată pe instinct și atașament spune că rolul matern este atât de puternic, încât oprirea lui nu se face imediat, chiar dacă semnalele biologice ale morții sunt evidente.

Paralele în regnul animal și de ce comparațiile trebuie făcute cu grijă

Dacă privești dincolo de genul Pan, descoperi rapid că interacțiunile cu morții nu sunt deloc rare în natură — doar că au forme diferite. Un exemplu intens discutat este cel al orcilor: există cazuri documentate în care mame de orci au purtat pui morți zile la rând, un comportament care amintește direct de purtarea observată la primate. În astfel de situații, e ușor să vezi „durere” în gest, pentru că seamănă cu ceea ce ai face tu.

La elefanți, au fost descrise comportamente care par și mai „ritualizate”: transportarea puilor morți, acoperirea trupurilor cu pământ sau vegetație și perioade de staționare în jurul corpului. Chiar și acolo, însă, rămâne problema interpretării: un comportament repetat nu înseamnă automat că animalul are același concept abstract al morții ca tine, ci poate fi un amestec de atașament, reacție la miros, învățare socială și protecție.

La unele primate, cum ar fi macacii, au fost observate reacții variate față de indivizi morți sau pe moarte: de la evitarea cadavrului în anumite stadii, până la episoade de apropiere și investigare. Diferențele pot ține de gradul de rudenie, de legăturile sociale și de contextul în care survine decesul.

De aceea, cea mai onestă concluzie este una de prudență: comportamentul mamelor de cimpanzeu și bonobo poate fi compatibil cu atașamentul și instinctul matern puternic, cu strategii sociale de reducere a riscului și, posibil, cu forme incipiente de recunoaștere a morții — dar dovezile actuale nu sunt suficient de precise ca să separi clar aceste mecanisme în fiecare caz.

În final, discuția spune poate mai mult despre tine decât despre ele: cât de ușor proiectezi sensuri umane peste comportamente care îți seamănă. Dacă urmărești subiectul, uită-te mereu la context (cauza morții, reacția grupului, durata, mediul) înainte să traduci automat purtarea unui trup în „doliu” — fiindcă natura are multe moduri de a arăta atașamentul, iar „înțelegerea” poate arăta diferit decât te-ai aștepta.