SpaceX vrea un milion de sateliți pentru centre de date AI pe orbită

Ideea că viitorul inteligenței artificiale ar putea depinde de ce se întâmplă în spațiu nu mai sună a science-fiction, ci a strategie industrială. SpaceX, compania lui Elon Musk, a depus în SUA o solicitare care vizează o extindere masivă a prezenței sale pe orbita joasă a Pământului: o rețea de sateliți gândită nu doar pentru conectivitate, ci și pentru calcul – un fel de „centre de date orbitale” capabile să susțină cererea tot mai mare de putere de procesare pentru AI, potrivit BBC.

Miza e dublă. Pe de o parte, companiile tech se lovesc de limitele tot mai vizibile ale infrastructurii de la sol: electricitate, răcire, costuri, autorizări, acces la apă și la rețele. Pe de altă parte, SpaceX încearcă să transforme avantajul pe care îl are deja cu Starlink într-o platformă pentru următorul val: compute-ul pentru AI, distribuit și alimentat cu energie solară direct din spațiu.

Ce propune SpaceX și cum ar arăta „centrele de date orbitale”

În esență, SpaceX vrea să trimită pe orbită un număr care ar putea ajunge până la un milion de sateliți, descriși ca parte a unei infrastructuri de calcul „în spațiu”. Conceptul pornește de la o observație simplă: nevoia de procesare pentru inteligența artificială crește într-un ritm care pune presiune pe „capabilitățile terestre”. În traducere: nu mai e vorba doar de cât de repede se construiesc centre de date, ci de cât de repede pot fi alimentate și răcite la o scară care să țină pasul cu cererea.

În modelul tradițional, centrele de date sunt clădiri mari, cu mii de servere, conectate la rețele de curent și la infrastructură de răcire. În modelul propus de SpaceX, o parte din această putere de calcul ar fi mutată pe orbită, cu sateliți alimentați solar. Teoretic, avantajul e că energia solară e disponibilă constant în spațiu, iar răcirea – deși deloc trivială – nu depinde de apă sau de aer ca pe Pământ. În plus, o rețea orbitală ar putea fi dimensionată gradual, în funcție de necesar, fără să depindă de același tip de constrângeri locale (teren, utilități, aprobări municipale).

Horoscop marți, 3 februarie 2026. Zi dificilă pentru două zodii, pot pierde o sumă importantă de bani

Cele trei zodii cu noroc la bani în săptămâna 2-8 februarie 2026. Vin câştiguri din multe direcţii

Un alt element important e promisiunea de scalare globală. SpaceX susține că o astfel de rețea ar putea deservi „miliarde de utilizatori”, sugerând că infrastructura ar fi utilă atât pentru produse și servicii AI, cât și pentru fluxuri mari de date la nivel planetar. În acest cadru apare și o referință mai degrabă simbolică: ideea unui pas spre o civilizație capabilă să valorifice energia solară la scară foarte mare. Dincolo de retorică, mesajul e clar: compania vrea să lege AI, energie și spațiu într-o singură poveste tehnologică.

De ce mizează pe spațiu: energie, costuri și presiunea AI asupra infrastructurii

Cererea de compute pentru AI are o particularitate: nu crește liniar. Modelele mari, antrenarea lor, inferența la scară și serviciile comerciale care rulează nonstop împing consumul de energie și necesarul de hardware într-o zonă în care „mai multe servere” nu mai e o soluție suficientă. Ajungi rapid la întrebări incomode: de unde vine curentul, cât costă, cât de repede îți aprobă autoritățile o extindere, ce faci cu răcirea și cum gestionezi impactul asupra mediului.

Mutarea unei părți a infrastructurii în spațiu e prezentată ca o alternativă „mai verde”, în sensul că folosește energia solară și reduce dependența de apă pentru răcire. Totuși, acest argument are două fețe. Pe Pământ, consumul și răcirea sunt probleme reale și costisitoare. În spațiu, ai alte probleme la fel de serioase: cum alimentezi și stabilizezi sarcini de calcul, cum disipii căldura într-un mediu fără convecție, cum repari sau înlocuiești componente și cum îți protejezi hardware-ul de radiație și de micro-impacturi.

În plus, există un prag de realism economic. Lansarea echipamentelor pe orbită rămâne scumpă, chiar dacă SpaceX a redus masiv costurile față de industria clasică. O constelație care ar urca spre sute de mii sau un milion de sateliți presupune o capacitate de producție industrială enormă, un ritm de lansări susținut și o logistică impecabilă. Aici intră în scenă vehiculele reutilizabile și ambiția de a transforma lansarea într-un fel de „transport de marfă” relativ rutinier. Dacă această parte nu se materializează la scara promisă, întregul plan se lovește de pereți: costuri, timpi, riscuri.

De aceea, e util să privești solicitarea și ca pe o mișcare strategică: când ceri aprobări pentru un maxim teoretic, îți păstrezi flexibilitatea. Poți să începi cu mai puțin, să ajustezi designul, să schimbi generațiile de sateliți și să evoluezi în funcție de reglementări și de piață. Asta nu înseamnă automat că se va lansa exact „un milion”, dar arată că SpaceX vrea să își rezerve spațiul – la propriu și la figurat – pentru o extindere masivă.

Riscuri și controverse: aglomerație orbitală, deșeuri și impact asupra cercetării

Cea mai mare problemă a unei mega-constelații nu e tehnologia în sine, ci mediul în care operează: orbita joasă devine un spațiu aglomerat. Mai multe obiecte pe orbită înseamnă mai multă coordonare, mai multe manevre de evitare și un risc mai mare de coliziuni. Iar coliziunile nu sunt evenimente izolate: pot genera fragmente care, la rândul lor, cresc riscul altor coliziuni. Într-un scenariu extrem, ajungi la un efect de tip „cascadă” în care un eveniment produce suficient gunoi orbital încât anumite altitudini să devină greu de utilizat.

Pe lângă riscul de coliziune, există riscul operațional. Hardware-ul din spațiu e expus la radiație, la variații mari de temperatură și la particule care se deplasează cu viteze uriașe. Un centru de date de la sol poate fi reparat, extins, modernizat. Un „centru de date orbital” trebuie proiectat să funcționeze cu intervenții minime și să fie înlocuit prin lansări, nu prin mentenanță clasică. Asta schimbă complet calculul de fiabilitate: ce se strică, când se strică, cât de repede înlocuiești și cât de mult te costă.

Apoi vine impactul asupra astronomiei și cercetării. Constellatiile de sateliți au fost criticate pentru efectele asupra observațiilor, atât prin luminozitate, cât și prin interferențe radio, în funcție de instrumente și frecvențe. Chiar dacă argumentul companiei e că sateliții pot fi „răsfirați” și dificil de observat unii față de alții, numărul total contează. Comunitățile științifice cer de obicei transparență, coordonare și măsuri concrete de reducere a impactului.

În final, discuția ajunge inevitabil la reglementare. O solicitare de asemenea amploare pune presiune pe autorități să actualizeze reguli, să întărească cerințe de siguranță și să definească standarde mai stricte de deorbitare (cum scoți sateliții din uz, cât de repede și cu ce garanții). Dacă urmărești subiectul, uită-te atent la condițiile pe care le impun reglementatorii, nu doar la anunțul inițial. Acolo se vede diferența dintre un concept „posibil pe hârtie” și un proiect care poate funcționa fără să transforme orbita joasă într-o autostradă fără reguli.

În ansamblu, planul SpaceX e un pariu pe trei lucruri în același timp: că AI va continua să ceară tot mai mult compute, că lansările frecvente vor deveni suficient de ieftine pentru industrializare și că reglementarea va permite o extindere majoră fără să blocheze orbita în propriile riscuri. Dacă aceste piese se aliniază, „centrele de date orbitale” pot deveni următoarea mare frontieră. Dacă nu, rămân un semnal puternic despre cât de departe sunt gata companiile să meargă pentru a hrăni foamea de calcul a inteligenței artificiale.