Primele obiecte „made in China” ar putea data de acum 160.000 de ani. Ce au descoperit cercetătorii

Când spui „made in China”, te gândești aproape automat la eticheta de pe orice, de la gadgeturi la haine. Doar că, într-un fel neașteptat, aceeași idee de „fabricat aici” începe să aibă o istorie mult mai lungă decât economia globală modernă. O descoperire arheologică din centrul Chinei sugerează că, în urmă cu 160.000 de ani, hominizii din zonă nu doar foloseau pietre cioplite, ci produceau unelte sofisticate, cu pași clari de planificare și execuție.

Mai important, rezultatul vine ca o lovitură pentru o percepție veche și încă răspândită: aceea că Asia de Est ar fi rămas în urmă, tehnologic, față de Africa și Europa în Pleistocenul mijlociu. Studiul publicat în revista Nature Communications indică exact contrariul: inovația era prezentă, iar unele soluții tehnice (precum uneltele compozite, cu lamă prinsă de mâner) apar mult mai devreme decât se credea în această parte a lumii.

Ce s-a găsit la Xigou și de ce contează

Situl se numește Xigou și se află în regiunea lacului de acumulare Danjiangkou, în provincia Henan, în centrul Chinei. Acolo, o echipă de cercetători a scos la iveală un ansamblu bogat de artefacte din piatră, datate între aproximativ 160.000 și 72.000 de ani. Multe dintre piese sunt realizate din cuarț și cuarțit, materiale care pot pune probleme la cioplire, ceea ce face diversitatea formelor și a funcțiilor și mai interesantă.

Punctul-cheie al descoperirii este identificarea unor unelte care par să fi fost fixate într-un mâner din lemn sau din alt material organic, rezultând un instrument compozit. Practic, nu mai vorbim despre o simplă așchie ținută în palmă, ci despre o unealtă gândită să fie mai eficientă, mai sigură și mai versatilă. Cercetătorii descriu și o producție în mai multe etape, cu metode menite să obțină așchii mici, relativ standardizate, folosite apoi pentru tăiere, răzuire sau perforare.

Horoscop zilnic 7 februarie 2026. Trei zodii au parte de vești neașteptate, iar una primește o surpriză care schimbă planurile zilei

Cine este Anamaria Vartolomei: actriţa din România, una dintre cele mai promițătoare tinere talente ale cinematografiei europene

Un alt detaliu important ține de dimensiuni: multe artefacte măsoară sub 50 de milimetri și au fost găsite sub formă de fragmente, așchii și bucăți rupte. În mod paradoxal, tocmai această „mărunțire” poate indica un proces tehnologic repetat și bine înțeles: când produci sistematic unelte mici, trebuie să știi exact ce urmărești și cum să controlezi materialul, mai ales dacă folosești rocă dură precum cuarțul.

De la ideea de „întârziere” a Asiei la un tablou mai nuanțat

Mult timp, discuția despre uneltele paleolitice din Asia de Est a fost dominată de ideea că aici ar fi lipsit „complexitatea” văzută în Africa și Europa, mai ales în intervalul aproximativ 300.000–50.000 de ani în urmă. Pe scurt, se credea că inovațiile care implică planificare avansată, unelte specializate și comportamente mai sofisticate ar fi apărut mai devreme în vest și mai târziu în est.

Descoperirea de la Xigou obligă, însă, la o recalibrare. Ai în față un set de instrumente care indică nu stagnare, ci adaptare și rafinare tehnologică. Când o comunitate ajunge să folosească unelte compozite, înseamnă că a făcut deja câțiva pași cognitivi importanți: a înțeles că două obiecte combinate pot produce un rezultat mai bun decât fiecare separat, a găsit o soluție de fixare (legare, încastrare, poate chiar adezivi) și a repetat procesul suficient cât să devină o practică, nu un accident.

La fel de relevantă este analiza funcțională, bazată pe urmele microscopice de uzură. Autorii studiului susțin că unele unelte au fost folosite pentru prelucrarea plantelor, inclusiv materiale lemnoase sau asemănătoare trestiei. Asta sugerează activități repetate, în care performanța instrumentului contează: tăierea și fasonarea lemnului, pregătirea unor tije, eventual confecționarea de obiecte simple din materiale vegetale. Iar performanța crește când ai muchie potrivită, unghi bun, prindere stabilă și, ideal, un mâner care îți permite să aplici forță fără să-ți rănești palma.

În plus, autorii leagă aceste progrese tehnologice de ideea că, în regiune, ar fi existat hominizi cu creiere mai mari, ceea ce ar corespunde unui potențial sporit de planificare și anticipare. Chiar dacă relația directă dintre „mărimea creierului” și „nivelul tehnologic” trebuie tratată cu prudență, e rezonabil să vezi aici un semnal: nu e vorba doar despre pietre, ci despre comportamente care implică alegeri, strategii și, probabil, transmiterea cunoștințelor între generații.

Cine ar fi putut produce aceste unelte și ce întrebări rămân deschise

Întrebarea firească este: cine le-a făcut? Studiul nu poate atribui cu certitudine uneltele unei singure specii, mai ales dacă lipsesc fosile umane asociate direct și fără echivoc cu artefactele din același nivel. În ecuație intră mai multe posibilități: denisovanii, populații arhaice locale sau alte linii umane din Asia de Est.

Ipoteza denisovană rămâne atractivă pentru că denisovanii sunt, încă, una dintre cele mai misterioase rude ale noastre: există indicii genetice clare despre prezența lor și despre întâlniri cu alte populații umane, însă imaginea culturală și tehnologică rămâne incompletă. Dacă asemenea unelte compozite ar fi fost create de denisovani sau de o populație arhaică înrudită, atunci „sofisticarea” nu mai e un atribut rezervat strict lui Homo sapiens.

În același timp, cronologia prezenței Homo sapiens în Asia este discutată intens. Unele descoperiri din China sugerează apariții timpurii, dar datele exacte și interpretările variază, iar legarea lor directă de un sit anume, precum Xigou, nu e automată. Tocmai de aceea, miza viitoarelor cercetări este clară: să obții o asociere directă între unelte și resturi umane, să identifici eventual urme de adezivi ori fibre care să confirme fără dubiu tehnologia de fixare în mâner și să compari ansamblul cu alte situri din regiune, pentru a vedea dacă vorbim despre un caz izolat sau despre un fenomen larg răspândit.

Până atunci, concluzia solidă rămâne aceasta: în Asia de Est, în urmă cu 160.000 de ani, existau deja comunități capabile să planifice, să standardizeze și să îmbunătățească instrumente. Iar asta mută centrul de greutate al poveștii despre inovația umană dintr-o singură direcție spre o hartă mult mai bogată, în care evoluția tehnologică apare în mai multe locuri, în paralel, în funcție de resurse, mediu și nevoi.