Cum reușești să faci focus perfect în fotografie: AF-S vs AF-C, detecție de ochi și microajustare obiectiv

Focusul „perfect” nu e doar o chestiune de aparat scump sau de noroc. În practică, claritatea pe subiect vine dintr-un trio simplu: alegi modul corect de autofocus, îi spui camerei unde să caute (aria AF) și verifici dacă obiectivul chiar focalizează acolo unde „crede” sistemul. Când una dintre aceste piese nu se potrivește, ajungi la cadre aparent bune pe display, dar ușor moi pe monitor.

Partea bună e că poți controla procesul mult mai mult decât pare. Dacă înțelegi ce face AF-S, ce face AF-C, când are sens detecția de ochi și cum funcționează microajustarea, o să obții consistență: adică multe cadre clare, nu doar câteva reușite întâmplător.

Diferența dintre AF-S și AF-C

AF-S (single / one shot) este modul în care camera focalizează o dată și apoi „îngheață” distanța până când declanșezi. Îl folosești când subiectul e static sau se mișcă lent: portrete „cuminți”, produse, peisaje, arhitectură. Avantajul e precizia: dacă punctul AF a prins corect, sistemul nu mai „vânează” și nu mai schimbă planul de focus în ultima clipă.

Totuși, AF-S are o capcană clasică: focus-recompose. Focalizezi pe ochi, ții pe jumătate declanșatorul, recompoziționezi… și la diafragme deschise (f/1.4–f/2.8) poți muta planul de claritate suficient cât să ratezi ochiul. Dacă vrei portrete cu profunzime mică, mai sigur e să muți punctul AF pe ochi (sau să folosești detecția de ochi) decât să recompoziționezi agresiv.

Cine este Anamaria Vartolomei: actriţa din România, una dintre cele mai promițătoare tinere talente ale cinematografiei europene

Horoscop zilnic 6 februarie 2026. Zodia care riscă să rămână fără partener, o a treia persoană intervine în relație

AF-C (continuous / AI Servo) urmărește subiectul și ajustează permanent distanța cât timp ții apăsat butonul de focus. E alegerea firească pentru sport, copii, animale, evenimente, dans, stradă – orice are mișcare imprevizibilă. Cu AF-C câștigi „cadre salvate” pentru că sistemul încearcă să țină subiectul în clar chiar dacă înaintează, se depărtează sau îți taie cineva calea.

Ca să scoți maximum din AF-C, nu te baza doar pe mod, ci și pe aria AF. În loc să folosești mereu un singur punct, încearcă zone (zone AF), tracking sau grupuri de puncte, în funcție de cameră. Dacă subiectul e mic în cadru (o pasăre, un sportiv la distanță), un punct sau o zonă mică te ajută să nu „prinzi” fundalul. Dacă subiectul e mare și se mișcă haotic, o zonă mai mare cu tracking îți crește rata de reușită.

Cum folosești detecția de ochi fără să te sabotezi

Detecția de ochi (Eye AF) e una dintre cele mai utile funcții moderne pentru portrete și subiecți în mișcare, pentru că mută automat prioritatea pe ochi în loc să te oblige să plimbi puncte AF. În scenarii reale – oameni care merg spre tine, copii care se foiesc, animale care își întorc capul – Eye AF îți poate crește dramatic procentul de cadre „perfect pe privire”.

Dar Eye AF nu e magie. Ca să funcționeze „curat”, ai nevoie de trei obiceiuri: setează prioritatea pe ochi (nu pe față) când ai de ales, alege ochiul corect (stâng/drept/auto) dacă aparatul permite și ține minte că lumina și contrastul contează enorm. În lumină slabă, cu subiect întors sau cu ochelari reflectând, Eye AF poate să sară pe sprâncene, gene sau chiar pe un contrast de pe fundal. În astfel de cazuri, revino rapid la un punct AF mic pe ochi sau la o zonă restrânsă.

Un alt detaliu ignorat des: Eye AF nu te scapă de viteză de declanșare prea mică. Dacă ai „focus bun”, dar timpul e lent și subiectul se mișcă, obții clar pe undeva, dar cu motion blur pe ochi. Pentru portrete de oameni care se mișcă ușor, pornește de la 1/250s și ajustează. Pentru copii/animale, urcă spre 1/500s–1/1000s, în funcție de energie și focală. Eye AF îți rezolvă focalizarea, nu și mișcarea.

Microajustarea obiectivului: când are sens și cum o faci corect

Microajustarea (AF Microadjustment / AF Fine Tune) apare în special pe DSLR-uri și e soluția pentru situațiile în care camera confirmă focusul, dar punctul real de claritate cade ușor în față (front focus) sau în spate (back focus). Problema e vizibilă mai ales la obiective luminoase și la distanțe de portret, unde profunzimea de câmp e mică și orice mică abatere devine evidentă.

Dacă ai DSLR și bănuiești o astfel de eroare, procesul clasic e: trepied, lumină bună, țintă cu contrast (chart/riglă înclinată), diafragmă deschisă, mai multe cadre de test și ajustări mici, iterative. Important e să testezi repetabil, nu „după un singur cadru”, pentru că și sistemul AF are variație. De regulă, ajustezi în pași mici, tragi din nou, compari, repeți până când punctul de claritate stă constant acolo unde îl pui.

În schimb, pe mirrorless (în general) focalizarea se face pe senzor, ceea ce reduce mult riscul de front/back focus în fotografia obișnuită. Asta nu înseamnă că nu poți avea cadre moi, ci doar că, de cele mai multe ori, cauza e alta: subiectul a ieșit din planul de focus, ai ales o arie AF nepotrivită, ai recompoziționat la diafragmă deschisă sau ai avut mișcare. Dacă tragi mult cu obiective luminoase, e util să înțelegi și limitele profunzimii de câmp: la f/1.8, un mic balans înainte-înapoi al subiectului poate muta ochii în afara planului, chiar dacă focusul a fost corect în momentul inițial.

O rutină scurtă pentru focus fără surprize

Înainte să pleci la fotografiat, fă o alegere simplă: subiect static = AF-S, subiect în mișcare = AF-C. Apoi decide aria: punct mic pentru precizie, zonă/tracking pentru mișcare și imprevizibil. Dacă tragi portrete, activează Eye AF și setează un buton dedicat ca să schimbi rapid între moduri fără să intri în meniu.

După sesiune, verifică 10–20 de cadre la mărire 100% pe un ecran mare. Dacă observi un tipar (mereu ușor în spate, mereu ușor în față), atunci are sens să investighezi microajustarea (pe DSLR) sau să-ți ajustezi tehnica (pe mirrorless). Când faci asta consecvent, ajungi la focus perfect ca obicei, nu ca noroc.