REVIEW The Housemaid, thrillerul care îți întoarce așteptările: recenzia filmului lui Paul Feig

Există thrillere care își construiesc misterul ca pe o casă impecabilă, cu fiecare obiect la locul lui, iar apoi îți arată că fundația e fisurată din prima scenă. The Housemaid intră fix în această categorie: pare un film despre o slujbă „de salvare”, într-o familie bogată, dar se dovedește un joc de putere în care fiecare zâmbet are dublu sens. Regizorul Paul Feig, asociat mult timp cu comedia, își schimbă registrul și mizează pe tensiune erotică, suspans domestic și o atmosferă care te face să te întrebi constant cine minte mai bine.

Povestea o urmărește pe Millie Calloway (Sydney Sweeney), o tânără cu trecut complicat, aflată în libertate condiționată, care acceptă un job de menajeră „live-in” în casa familiei Winchester, în Great Neck, Long Island. Nina Winchester (Amanda Seyfried) e stăpâna casei: elegantă, fragilă la suprafață, dar imprevizibilă și, uneori, crudă. Andrew Winchester (Brandon Sklenar) completează trioul cu un calm suspect, genul de prezență care pare liniștitoare până când devine amenințătoare.

Povestea care te prinde cu lucruri mărunte

Scenariul (Rebecca Sonnenshine) înțelege ceva important: frica autentică nu vine doar din revelații șocante, ci din detalii cotidiene care încep să „sune greșit”. Camera de la mansardă, ușa care se închide din exterior, ordinele contradictorii ale Ninei, regulile nespuse ale casei – toate astea creează o tensiune care se adună încet, ca un huruit pe care îl auzi abia când devine prea târziu. Filmul nu se grăbește să-și explice mecanismele și, tocmai de aici, câștigă: te lasă să stai în disconfort.

Ce funcționează cel mai bine e felul în care „normalul” e folosit ca armă. O cină, o listă de cumpărături, o discuție scurtă în hol sau un gest aparent tandru se pot transforma, în câteva cadre, într-o capcană. Dacă îți plac thrillerele care te obligă să reevaluezi fiecare scenă după un nou indiciu, aici ai exact tipul de construcție care îți menține atenția până la final. Filmul e bazat pe romanul omonim al lui Freida McFadden, iar structura păstrează acel ritm de „pagină întoarsă” care împinge acțiunea înainte.

Horoscop zilnic 6 februarie 2026. Zodia care riscă să rămână fără partener, o a treia persoană intervine în relație

Zodiile pentru care relaţiile ajung la un alt nivel. Horoscopul iubirii pentru săptămâna 9-15 februarie 2026

Duelul de interpretare: Sydney Sweeney vs Amanda Seyfried

Sydney Sweeney joacă inteligent pe muchie: Millie nu e nici victima perfectă, nici eroina invincibilă. Are o fragilitate reală (mai ales în scenele în care își negociază demnitatea cu nevoia de supraviețuire), dar și un fel de încăpățânare care nu cere compasiune, ci spațiu. Sweeney își dozează reacțiile foarte bine; de multe ori, cele mai puternice momente sunt cele în care tace și doar îți arată că a înțeles ceva îngrozitor.

Amanda Seyfried, în Nina, livrează exact genul de performanță care te destabilizează: e caldă, apoi glacială; e jucăușă, apoi violent de serioasă. În tandem, cele două actrițe fac ca dinamica menajeră–stăpână să nu fie doar un conflict, ci un spectacol de dominație, vulnerabilitate și manipulare reciprocă. Iar când filmul sugerează că fiecare dintre ele ascunde o versiune diferită a adevărului, interpretările devin motorul real al suspansului.

Regia lui Paul Feig: eleganță, dar și colți

Paul Feig regizează surprinzător de „curat” pentru un thriller cu miză erotică: nu se aruncă în gratuități, ci preferă să sugereze. Își folosește stilul clasic de povestitor (cadre bine așezate, ritm controlat) ca să te facă să te simți în siguranță, iar apoi îți taie confortul exact când te-ai obișnuit cu spațiul. Filmul are un aer lucios, aproape de reclamă de lifestyle, care devine parte din amenințare: totul e prea frumos ca să fie adevărat.

Imaginea (John Schwartzman) și muzica (Theodore Shapiro) lucrează în aceeași direcție: rafinament la suprafață, neliniște pe dedesubt. Montajul (Brent White) e eficient în momentele-cheie, deși, pe alocuri, filmul pare că mai repetă o idee ca să fie sigur că ai simțit-o. Totuși, când intră în zona de thriller psihologic pur, cu spații închise și reguli absurde, Feig își arată „colții” și livrează scene care rămân cu tine.

Concluzia: un thriller comercial care nu te tratează ca pe un spectator neatent

The Housemaid e genul de film care știe să fie și divertisment, și exercițiu de tensiune. Nu e perfect: unele explicații sunt mai explicite decât ar fi nevoie, iar câteva întorsături se simt construite ca „momente” pentru reacția publicului. Dar are o calitate rară în zona de thriller mainstream: îți dă senzația că personajele chiar au ceva de pierdut, nu doar de jucat într-un puzzle.

Dacă vrei un thriller cu atmosferă, cu interpretări solide și cu un duel psihologic care se joacă pe nervi, nu pe efecte ieftine, filmul merită văzut. Iar dacă îți place să ieși din sală și să îți reamintești scenele, întrebându-te „unde s-a schimbat, de fapt, dinamica?”, atunci The Housemaid îți oferă exact tipul ăla de satisfacție neliniștitoare.