REVIEW Exit 8: filmul horror psihologic ce te face să te îndoiești de fiecare detaliu. De când îl vezi la cinema

Unele thrillere îți arată pericolul clar, în față. Altele îți strecoară frica pe sub piele, printr-un sentiment greu de explicat: că ceva nu e în regulă, deși totul pare banal. Exit 8 merge fix pe această idee și o transformă într-o experiență de sală care te obligă să fii atent(ă) la lucruri pe care, în mod normal, le-ai ignora. A stârnit mult interes la Cannes, iar în România intră în cinematografe din 6 februarie, distribuit de Independența Film.

Filmul are la bază un concept deja familiar publicului care urmărește fenomenul jocurilor japoneze cu tensiune minimalistă: o regulă simplă, un spațiu aparent repetitiv și un mecanism psihologic care îți schimbă percepția pe măsură ce avansezi. De aici începe magia lui Exit 8: nu promite artificii facile, ci o stare. O stare care te ține conectat(ă) la ecran și te face să cauți sens în fiecare reflexie, afiș, umbră sau pas care răsună prea tare.

De la joc la ecran mare: pariul regizorului Genki Kawamura

Regizorul Genki Kawamura (care semnează și scenariul, alături de Kentaro Hirase) își asumă o provocare rară: adaptarea unui concept interactiv, bazat pe observație și repetiție, într-un film care trebuie să funcționeze fără ca spectatorul să controleze nimic. În joc, tu decizi. În cinema, filmul decide pentru tine, iar tensiunea trebuie construită altfel: prin ritm, montaj, sunet și, mai ales, prin modul în care camera te forțează să privești.

Tocmai aici se vede inteligența proiectului. Exit 8 nu încearcă să „umple” ideea cu explicații sau să o transforme într-o poveste clasică, cu pași previzibili. Mai degrabă, folosește disciplina conceptului ca motor de suspans. Cannes a fost un loc potrivit pentru un astfel de film, pentru că publicul de acolo reacționează puternic la experimente narative care se joacă cu limbajul cinemaului. Iar aura de titlu „de neratat” a crescut tocmai fiindcă filmul promite o experiență intensă, nu doar o intrigă.

Liviu Dragnea, apariţii din ce în ce mai rare. Fostul lider PSD şi-a schimbat viaţa de când a ieşit din lumea politică

Horoscop zilnic 5 februarie 2026. Zodia care dă lovitura în afaceri, un vis din copilărie i se îndeplinește

Un alt avantaj al lui Kawamura este simțul pentru atmosferă și pentru detalii care creează neliniște fără să strige. Într-un spațiu în care totul pare identic, diferențele devin evenimente. Filmul te antrenează, fără să-ți dai seama, într-un mod de „scanare” vizuală: nu mai privești ca un spectator relaxat, ci ca cineva care încearcă să detecteze o anomalie.

Povestea fără spoilere: un coridor, o regulă și o ieșire care se încăpățânează să nu apară

Personajul central este interpretat de Kazunari Ninomiya, ca The Lost Man. Îl găsești într-un pasaj subteran al unei stații de metrou, un loc atât de familiar încât ar trebui să fie inofensiv. Doar că familiaritatea se transformă rapid în capcană. El dă peste un set de instrucțiuni cu o logică aparent simplă: observă anomaliile; dacă vezi una, întoarce-te; dacă nu vezi nimic suspect, mergi înainte. Ținta este „ieșirea 8”.

De aici, filmul construiește tensiunea ca un joc mental. Nu e nevoie de un monstru la colț ca să simți pericolul. E suficient ca realitatea să se abată puțin de la normal, iar tu să nu mai știi dacă ai văzut cu adevărat ceva sau dacă mintea ta a inventat. Într-un astfel de mecanism, frica devine un produs al atenției excesive: cu cât cauți mai mult „defectul”, cu atât îți pierzi mai tare încrederea în percepție.

Alături de Ninomiya apar figuri care funcționează ca repere în labirint, fără ca filmul să-ți explice totul imediat. Yamato Kochi joacă The Walking Man, un personaj care poate fi citit în mai multe registre, în funcție de ce simți în scenă: avertisment, obstacol, semn, reflexie a anxietății. Naru Asanuma apare ca The Boy, iar Kotone Hanase este The High School Girl. În distribuție se află și Nana Komatsu, într-un rol misterios, ca The Woman, genul de prezență care schimbă instant atmosfera, chiar și atunci când nu spune mult.

Important este că filmul nu se bazează pe explicații, ci pe senzația că ești prins(ă) într-un loc care îți testează luciditatea. Și, fără să cadă în melodramă, sugerează că această rătăcire nu e doar fizică: e și o confruntare cu propria răbdare, cu impulsul de a grăbi lucrurile și cu nevoia de a găsi o regulă stabilă într-un spațiu care nu îți oferă stabilitate.

Tehnicile care țin suspansul în viață: stabilitatea imaginii, sunetul și repetiția

Un film ca Exit 8 câștigă sau pierde pe detalii. Dacă repetiția devine monotonă, tensiunea se rupe. Dacă devine prea evidentă, misterul dispare. De aceea, modul în care camera se mișcă, unghiurile și ritmul secvențelor sunt esențiale. Filmul îți dă impresia că spațiul e același, dar în același timp îți induce ideea că „ceva” s-a schimbat. Iar din momentul în care intri în această logică, ești prins(ă): începi să cauți diferențe, să compari mental cadrele și să-ți pui întrebări.

Sunetul joacă un rol major în această experiență. Ecoul pașilor, bâzâitul luminii, zumzetul vag al unui spațiu subteran și pauzele de liniște sunt folosite ca instrumente de presiune. Muzica, semnată de Yasutaka Nakata și Shohei Amimori, susține această stare fără să o îngroape în dramatism. În loc să te „anunțe” când trebuie să te sperii, îți menține atenția trează, ca și cum ar crește tensiunea într-un mod aproape fizic.

În plus, filmul are o calitate rară: te face să simți că participi. Nu pentru că ți-ar cere să alegi, ci pentru că îți activează instinctul de observație. E genul de horror psihologic în care spectatorul devine parte din mecanism: îți simți privirea muncind. De multe ori, frica apare nu din ce vezi, ci din ideea că ai putea rata ceva, iar acel „ceva” ar schimba tot.

De ce merită văzut în cinematograf, din 6 februarie

Faptul că Exit 8 ajunge în România din 6 februarie, distribuit de Independența Film, contează tocmai fiindcă este un film care beneficiază enorm de ecran mare. În streaming, detaliile fine se pierd ușor, iar atenția îți fuge. În cinema, însă, coridorul devine aproape tangibil: observi texturi, semne, reflexii și micile disonanțe care fac jocul filmului să funcționeze.

Dacă vrei să intri în film cu setarea potrivită, tratează-l ca pe un exercițiu de atenție, nu ca pe o cursă de sperieturi. Nu încerca să „rezolvi” imediat mecanismul. Lasă-l să te prindă, să te frustreze un pic și să te facă să îți pui întrebări. Exact în spațiul acela dintre certitudine și îndoială își construiește Exit 8 forța.

În final, farmecul lui stă în simplitate și în felul în care îți întoarce privirea împotriva ta: cu cât ești mai atent(ă), cu atât devii mai vulnerabil(ă) la îndoială. Iar când un film reușește să te facă să suspectezi normalul, fără să-ți spună direct de ce, ai în față genul de thriller care rămâne cu tine după ce se aprind luminile din sală.