Cel mai vechi harpon cunoscut arată că oamenii vânau balene acum 5.000 de ani, cu mult mai devreme decât se credea

Imaginea clasică a vânătorii de balene trimite aproape reflex la nordul înghețat, la comunități arctice și la mări aspre. Doar că o descoperire arheologică recentă mută punctul de pornire al acestei practici culturale complexe mult mai la sud și, surprinzător, în ape calde: pe coasta Braziliei.

Cercetătorii au identificat harpoane din os de balenă vechi de circa 5.000 de ani, iar argumentele adunate – de la analiză tipologică la identificări moleculare – sugerează că nu vorbim doar despre folosirea oportunistă a unor animale eșuate, ci despre o relație mult mai organizată între oameni și marile cetacee.

Harponul care rescrie începuturile vânătorii de balene

Piesa-cheie este un tip de componentă de harpon (foreshaft) realizată din os de balenă și găsită inclusiv în contexte funerare, semn că obiectul avea și o încărcătură simbolică, nu doar una practică. Mai mult, echipa a arătat că astfel de harpoane mari au fost documentate în zona golfului Babitonga (sudul Braziliei) în câteva situri, printre care Morro do Ouro, Conquista și Cubatãozinho.

Noutatea nu e doar vechimea, ci și ce implică ea. Mult timp, cea mai solidă dovadă pentru vânătoarea „activă” de balene (cu unelte specializate și urme clare de prelucrare) era plasată, în principal, în emisfera nordică, aproximativ între 3.500 și 2.500 de ani în urmă. Prin datarea și interpretarea acestui set de artefacte din Brazilia, „fereastra” se împinge înapoi cu cel puțin 1.000 de ani.

Horoscop marți, 3 februarie 2026. Zi dificilă pentru două zodii, pot pierde o sumă importantă de bani

Cele trei zodii cu noroc la bani în săptămâna 2-8 februarie 2026. Vin câştiguri din multe direcţii

Cine erau Sambaqui și ce spune tehnologia lor despre organizare

Descoperirea se leagă de comunitățile cunoscute sub numele de „Sambaqui”, asociate cu movilele de scoici (shellmounds) de pe litoralul brazilian – structuri uriașe, ridicate în timp, care păstrează în straturi o arhivă de viață, dietă și ritual. Studiul a analizat colecții muzeale de oase și artefacte provenite din aceste sambaquis, combinând observația zooarheologică (urme de tăiere, fragmentare, tipuri de obiecte) cu metode moleculare de identificare a speciei (inclusiv ZooMS – „amprentarea” proteinelor din colagen).

Rezultatul: o parte consistentă dintre resturile și obiectele lucrate provin de la cetacee, iar identificările indică mai ales balena dreaptă australă și balena cu cocoașă, alături de delfini. În plus, oasele cu urme de măcelărire (tăieturi și lovituri asociate îndepărtării de grăsime și carne) susțin ideea de procesare intenționată, nu doar de „recuperare” întâmplătoare.

În trecut, tocmai predictibilitatea sezonieră pare să fi contat: balena dreaptă australă se apropie de țărm în anumite perioade, se mișcă lent în golfuri protejate și devine, teoretic, mai accesibilă pentru vânători care operează aproape de coastă, cu bărci simple și harpoane aruncate manual.

Oasele de balenă ca „hartă” ecologică și lecție pentru prezent

Pe lângă partea de istorie umană, setul de date are și o miză ecologică. Abundența unor specii în registrele arheologice poate sugera că distribuția lor istorică era diferită față de ce observăm astăzi, înainte ca vânătoarea industrială să redeseneze radical populațiile. Autorii discută, de pildă, că frecvența resturilor de balenă cu cocoașă ar putea indica o prezență istorică mai pronunțată în zonă, ceea ce schimbă nuanțele când vorbești despre reveniri recente și „recolonizări” naturale.

E un detaliu care completează o poveste mai mare: relația noastră cu marile cetacee e veche, stratificată și nu începe cu epoca modernă. În cazul Braziliei de acum 5.000 de ani, harponul din os nu e doar o unealtă: e o dovadă că societăți de coastă au avut cunoștințe maritime, strategii și probabil cooperare socială suficient de sofisticate încât să transforme întâlnirea cu balenele într-o practică recurentă.