James Webb a găsit o gaură neagră uriașă ascunsă într-o galaxie „cu două fețe”

O galaxie foarte veche, poreclită Virgil, i-a pus în încurcătură pe astronomi tocmai pentru că, la prima vedere, părea „cuminte”: un obiect tipic, care formează stele, așa cum te-ai aștepta să vezi în universul timpuriu. Doar că imaginea asta liniștită se schimbă complet când o privești în alt tip de lumină.

Observațiile făcute cu telescopul spațial James Webb arată că, în centrul galaxiei, se ascunde o gaură neagră supermasivă care emite cantități uriașe de energie, dar este mascată de praf. Descoperirea întărește ideea că o parte dintre cele mai extreme obiecte cosmice pot rămâne „invizibile” dacă nu le cauți în infraroșu, cu instrumente capabile să „vadă” prin perdeaua de praf.

Compararea cu „Jekyll și Hyde” vine din felul în care Virgil își schimbă personalitatea în funcție de lungimea de undă la care o observi. În lumină ultravioletă și în domeniul optic (zona „clasică” pe care o percep ochiul uman și multe telescoape), galaxia arată ca un exemplu relativ obișnuit de galaxie tânără care produce stele.

Când intră în joc observațiile în infraroșu realizate de JWST, tabloul se răstoarnă: în nucleu apare semnătura unei surse extrem de energetice, compatibilă cu o gaură neagră supermasivă activă, puternic obscurată. Cu alte cuvinte, galaxia are o „față bună” – aparent normală – și o „față întunecată” pe care o poți vedea doar dacă folosești instrumentele potrivite.

Obiectul colorat care a apărut pe mormântul Rodicăi Stănoiu, după ce a fost înmormântată a doua oară. A fost lăsat de o persoană dragă

Horoscopul chinezesc pentru weekendul 20–21 decembrie 2025. Se anunţă schimbări importante la final de an

Important este și contextul temporal: telescopul James Webb funcționează, practic, ca o mașină a timpului. Virgil este observată așa cum arăta la circa 800 de milioane de ani după Big Bang, într-o perioadă timpurie a istoriei cosmice, când galaxiile și găurile negre creșteau rapid.

Infraroșul, „superputerea” care scoate la iveală ce ascunde praful

Cheia acestei descoperiri este infraroșul. Praful cosmic absoarbe și împrăștie lumina din domeniul optic, ceea ce poate face ca un nucleu galactic activ să fie greu de detectat prin metode clasice. În schimb, infraroșul poate străbate mai bine aceste regiuni încărcate cu praf, iar emisia termică a prafului încălzit de o sursă energică devine, la rândul ei, un indicator.

În cazul lui Virgil, datele au venit din observații JWST în infraroșu, inclusiv cu MIRI (instrumentul pentru infraroșu mediu). Analizele o încadrează și într-o categorie de obiecte numită „Little Red Dots” („puncte roșii mici”), o populație de surse îndepărtate care ridică multe întrebări tocmai fiindcă par să combine semnale de galaxie normală cu indicii de activitate intensă în centru.

Pe scurt, în lumină vizibilă poți rata complet „motorul” real al galaxiei. În infraroșu, același obiect îți arată că are în inimă o sursă extremă, capabilă să domine energetic tot sistemul.

Cercetătorii au studiat o galaxie antică de tip „Jekyll și Hyde”, poreclită Virgil, evidențiată aici printre mii de alte galaxii. (Credit imagine: ESA/Webb, NASA & CSA, G. Östlin, P. G. Perez-Gonzalez, J. Melinder, colaborarea JADES, M. Zamani – ESA/Webb)

Ce înseamnă asta pentru felul în care înțelegem găurile negre timpurii

Descoperirea unui nucleu activ puternic, dar mascat, într-o galaxie care altfel pare normală, are implicații serioase pentru felul în care estimăm câte găuri negre supermasive existau în universul timpuriu. Dacă o parte dintre ele sunt „acoperite” de praf, atunci recensămintele bazate doar pe lumină optică sau ultravioletă pot rata o fracție importantă din populație.

Mai mult, astfel de cazuri alimentează discuția despre cum au crescut atât de repede aceste găuri negre la începutul universului. Dacă găurile negre masive erau deja active foarte devreme, iar galaxiile-gazdă par încă „obișnuite” în anumite domenii, înseamnă că evoluția lor ar putea fi mai decuplată decât sugerau modelele simple: gaura neagră poate domina energetic centrul, chiar dacă restul galaxiei arată relativ banal în lumină vizibilă.

Virgil devine, astfel, un exemplu bun pentru ideea că în astronomia modernă nu există o singură „poză adevărată” a universului. Ca să înțelegi ce se întâmplă cu adevărat într-o galaxie îndepărtată, ai nevoie de mai multe tipuri de lumină, de la ultraviolet la infraroșu — mai ales când praf, gaz și distanțe uriașe îți pot ascunde exact lucrurile pe care vrei să le descoperi.