De ce obosește creierul: cercetătorii încep să măsoare „epuizarea mentală” și să caute tratamente

La finalul unei serii de partide de șah împotriva computerului Deep Blue, în 1996, Garry Kasparov a pus în cuvinte o frustrare pe care o recunoaște aproape oricine după o zi grea: „Sunt foarte obosit… dar într-un meci cu un om, și adversarul ar fi epuizat”. Diferența e simplă: o mașină poate rula atâta timp cât are curent; creierul uman obosește, iar senzația de „nu mai pot să gândesc” se instalează uneori chiar dacă n-ai ridicat niciun kilogram și n-ai alergat niciun metru.

Oboseala mentală nu e doar un moft sau o scuză. Ea poate șterge motivația, poate scădea atenția, poate strica judecata și crește riscul de greșeli neglijente. În combinație cu lipsa de somn sau cu dereglarea ritmului circadian, epuizarea cognitivă poate contribui inclusiv la erori medicale grave și accidente rutiere. De aceea, cercetătorii încearcă acum să înțeleagă mai bine „rădăcinile” ei biologice și să găsească metode mai bune de măsurare, care să ducă, în timp, și la tratamente pentru afecțiuni debilitante precum long COVID.

La începutul unei partide de șah, un profesionist poate juca primele mutări aproape pe pilot automat: deschideri repetate de mii de ori, șabloane memorate, reacții rafinate. În clipa în care poziția de pe tablă devine neobișnuită, automatismul se rupe și intră în scenă ceea ce oamenii de știință numesc „control cognitiv”: efortul conștient de a direcționa gândirea, de a inhiba impulsuri, de a planifica și a lua decizii în condiții noi.

Același lucru îl simți și în viața de zi cu zi. Pe un drum pe care l-ai făcut de sute de ori, conduci cu mintea în altă parte, fiindcă multe decizii sunt deja „împachetate” în rutină. Dacă ajungi într-un cartier necunoscut, creierul pornește modul de analiză: citești indicatoare, anticipezi, calculezi, corectezi. Pe termen scurt, e util. Pe termen lung, devine costisitor.

Doliu în lumea muzicii. Artista care cucerea scenele lumii la 13 ani, a murit la doar 26 de ani. Era pe o trotinetă când a fost lovită de o maşină

Horoscop 12 decembrie 2025: ce surprize și oportunități aduce această zi pentru fiecare zodie

O teorie influentă spune că oboseala cognitivă apare fiindcă menținerea controlului devine, la un moment dat, prea scumpă pentru sistem: fie energia disponibilă în anumite circuite ajunge sub presiune, fie se acumulează „reziduuri” metabolice rezultate din activitatea neuronală. Mulți cercetători sunt de acord măcar cu ideea generală: senzația de oboseală are un rol protector, ca un avertisment că te apropii de o limită fiziologică și că e timpul să te oprești sau să schimbi ritmul.

În spatele acestei senzații pot sta mai mulți „jucători” biologici: metaboliți precum glucoza și lactatul, mesageri neurochimici precum glutamatul și adenozina, sau proteine implicate în învățare și memorie, cum e BDNF. Apar ipoteze și despre implicarea unor fragmente proteice asociate cu Alzheimer, precum amiloid-β, care ar putea perturba sinapsele sau inflamația. Problema este că, deocamdată, nu e clar ce este cauză și ce este doar marker: creierul „arată” oboseala, dar încă nu știm exact prin ce mecanism principal.

De ce a devenit brusc o prioritate: long COVID și „epidemia” de epuizare cronică

Interesul pentru oboseala cognitivă a primit un impuls masiv odată cu long COVID, o condiție care afectează un procent relevant dintre oamenii infectați cu SARS-CoV-2 și care are ca simptom dominant oboseala. Pentru unii, e vorba de oboseală generală; pentru alții, e acea „ceață mentală” în care un e-mail simplu pare o sarcină uriașă.

În aceeași familie de suferințe intră și sindromul de oboseală cronică (ME/CFS), scleroza multiplă, depresia, PTSD, Parkinson, oboseala după tratamente oncologice, după traumatisme craniene sau AVC, ori după expuneri la anumite toxine. O temă recurentă în aceste povești este disproporția: un efort mic produce un colaps mare, iar recuperarea poate dura mult.

O idee promițătoare este că oboseala cognitivă și cea fizică nu sunt complet separate, ci se influențează reciproc. După un efort fizic extrem, nu doar mușchii cedează: scade și capacitatea de concentrare, iar deciziile devin mai „ieftine” mental. Invers, după sarcini cognitive solicitante, oamenii pot deveni mai puțin dispuși să depună efort fizic. Asta sugerează existența unor mecanisme comune sau conectate, care reglează „bugetul de energie” al întregului organism.

Aici intră și rolul somnului. Pauzele scurte pot oferi o ușoară resetare, dar somnul – mai ales cel profund – pare să fie adevărata „mentenanță” a creierului: ajută la curățarea reziduurilor metabolice, la recalibrarea circuitelor și la refacerea eficienței cu care sunt folosite rezervele de energie. Când somnul lipsește, pot apărea episoade de „micro-somn” local: mici grupuri de neuroni care intră pentru scurt timp în off, ceea ce se traduce prin scăpări de atenție și erori.

Cum se măsoară oboseala mentală: de la „cum te simți?” la semnale din chimia creierului

Până recent, oboseala cognitivă era evaluată mai ales prin două metode imperfecte: auto-raportarea („cât de obosit te simți?”) și scăderea performanței la teste (memorie de lucru, atenție susținută etc.). Ambele pot înșela. Performanța poate rămâne sus din ambiție, frică, orgoliu sau antrenament, chiar dacă „înăuntru” costul crește. Iar oamenii, în general, nu sunt cei mai buni judecători ai propriei oboseli: unii o subestimează, alții o amplifică, și mulți o confundă cu plictiseala sau frustrarea.

De aceea, cercetătorii caută măsurători mai obiective: markeri biologici, semnale de activitate cerebrală și experimente care simulează o „zi de muncă” mentală. Un exemplu des invocat este un studiu în care participanții au făcut ore întregi sarcini ușoare sau grele, apoi au fost puși să aleagă între recompense mici imediate și recompense mai mari, dar întârziate. Cei epuizați de sarcinile grele au înclinat mai mult spre „gratificare instantă”, iar această schimbare a mers mână în mână cu indicii de acumulare mai mare de glutamat într-o zonă cheie pentru decizie și control executiv: cortexul prefrontal lateral.

Asta leagă oboseala de motivație: când chimia creierului se schimbă sub efort susținut, se schimbă și calculul intern al costurilor și beneficiilor. Devii mai tentat să alegi varianta mai ușoară, mai rapidă, mai „ieftină” mental. În acest tablou intră și dopamina, un sistem care influențează valoarea percepută a recompenselor. Dacă efortul prelungit reduce disponibilitatea dopaminei, scade și dorința de a munci pentru aceeași răsplată.

Pentru tine, partea utilă din această poveste este că oboseala mentală nu e doar „în cap” în sensul de inventată, ci chiar are o componentă de chimie și de energie. Dacă ajungi să simți că mintea îți „agăță” după sarcini repetitive, tratează semnalul ca pe un indicator de limită, nu ca pe o vină personală. În special când oboseala devine cronică sau disproporționată (cum se întâmplă la long COVID sau ME/CFS), nevoia de măsurători mai bune nu e un moft academic: e un pas necesar ca medicina să poată testa intervenții reale, țintite, și să distingă între marker și cauză.