Orașele care ar trebui să dispară din România, pur și simplu nu mai respectă legislația legată de populație. Nici cheltuielile nu și le acoperă

Un raport recent al Curții de Conturi, „Auditul Performanței Administrației Locale Mici”, radiografiază lucid o problemă pe care o tot amâni să o privești în față: zeci de orașe de rang mic și sute de comune nu mai respectă criteriile legale de populație și nu reușesc să-și acopere cheltuielile de funcționare din venituri proprii. Imaginea e simplă, deși inconfortabilă. De-o parte, comunități cu prea puțini locuitori față de standardele legii, dependente masiv de bugetul de stat. De cealaltă, servicii publice subțiri, posturi-cheie neocupate și utilități de bază care întârzie. Între cele două planuri, o legislație care blochează reorganizările, chiar și acolo unde ar fi logic să comasezi sau să revii la statutul de comună.

În cifre, discrepanța devine greu de ignorat. Pragul demografic de 10.000 de locuitori pentru orașe și 1.500 pentru comune este încălcat pe scară largă: 55% dintre orașele mici și 15% dintre comune nu-l ating. În paralel, 84% din comune au depins în 2023 în proporție de peste 50% de finanțarea centrală, iar doar 27% dintre ele (și 34% dintre orașele mici) au reușit să-și acopere mai mult de jumătate din cheltuieli din venituri proprii. Dincolo de statut, asta înseamnă o capacitate redusă de a planifica, investi și livra servicii esențiale.

Ce spune legea și de ce realitatea o contrazice

Criteriile legale pentru statutul de oraș sau comună au fost gândite ca filtre minime pentru un aparat administrativ viabil. Când scazi sub 10.000 de locuitori, un oraș își pierde masa critică: veniturile din taxe devin insuficiente pentru un aparat instituțional complet, iar costurile fixe încep să apese disproporționat pe buget. Când ți se întâmplă asta, legea ar sugera fie comasări, fie reîncadrarea la statutul de comună. Practic, însă, nu ajungi acolo.

Și nu ajungi pentru că instrumentul-cheie al reorganizării, referendumul local, stă pe reguli greu de trecut în localități depopulate. Prezența cerută și procedurile de inițiere transformă un exercițiu administrativ de bun-simț într-un maraton procedural. Rezultatul îl cunoști: statutul rămâne pe hârtie, deși realitatea demografică a dispărut de mult.

Horoscop zilnic 6 decembrie 2025: Vești importante pentru o zodie, surprize pentru alte două

Cerere de căsătorie surpriză la „Mireasa”. Un cuplu contestat s-a logodit, după câteva săptămâni de relație: „Promit că o să încerc să te fac fericit”

Banii care nu ajung: dependența de centru și cheltuieli neacoperite

Când 84% dintre comune trăiesc cu mai mult de jumătate din buget provenit de la centru, autonomia financiară devine un slogan. Bugetele locale abia acoperă salariile și bunurile și serviciile curente, iar curtea de dezvoltare rămâne goală. Doar 8% dintre comune reușesc să acopere simultan cele două mari categorii de cheltuieli de funcționare din venituri proprii. Restul așteaptă echilibrarea anuală prin derogări de la Legea finanțelor publice locale, care rezolvă azi și lasă aceeași rană mâine.

Mai adaugă și presiunile structurale. În comune, ponderea asistenților personali ai persoanelor cu handicap grav poate ajunge la peste jumătate din personalul contractual. E o cheltuială necesară, dar ea singură poate bloca aproape orice ambiție de investiție. În orașele mici, grila salarială reglementată face aparatul mai scump decât într-o comună cu populație similară. Îți sporește costul fix fără să-ți crească baza de impozitare.

Deficit de oameni-cheie: arhitect-șef, achiziții, audit

Acolo unde nu ai arhitect-șef, nu ai planificare urbană. Fără specialist în achiziții, proiectele rămân în sertar sau se blochează la prima contestație. Fără audit intern, nu ții rigla pe proceduri și pierzi bani pe drum. În localitățile mici, aceste poziții sunt adesea vacante. Salariile nu atrag, volumul de muncă e mare, iar izolarea profesională descurajează. Așa ajungi să ratezi fonduri nerambursabile sau să implementezi cu întârziere, pentru că nu ai echipa minimă care să ducă proiectele din hârtie în teren.

Când ai puțini oameni, fiecare demisie sau concediu medical lasă un gol real. În asemenea condiții, nici măcar o intenție solidă de reformă nu se mai vede în rezultate. Și atunci rămâi în cercul vicios: fără oameni, fără proiecte; fără proiecte, fără venituri suplimentare; fără venituri, fără oameni.

Servicii publice mai slabe: medic de familie, utilități, canalizare

Diferența dintre urbanul mare și restul țării e vizibilă în accesul la servicii. În 12% dintre comune nu există cabinet de medicină de familie, iar în jumătate nu găsești un cabinet stomatologic. Când mergi la utilități, decalajul e și mai evident: alimentarea cu apă și, mai ales, canalizarea rămân insuficient dezvoltate în UAT-urile mici. Dacă locuiești acolo, știi deja că normalul altora e luxul tău.

Fără venituri consistente și cu o schemă de personal subțire, investițiile la rețelele de apă, drumurile locale sau digitalizarea ghișeelor rămân la coadă. Între timp, tinerii pleacă, baza de taxe scade și mai mult, iar pragurile demografice devin o țintă tot mai îndepărtată. Când ești prins în această spirală, statutul administrativ nemeritat nu te ajută, te încurcă: îți impune costuri și standarde pe care nu le poți susține.

Ce poți face, realist, fără să aștepți „marea reformă”

Dacă ești primar sau consilier local într-o localitate sub prag, începi cu un diagnostic rece: populație reală, structură de vârstă, veniturile care chiar intră și cheltuielile care nu pot fi tăiate. De aici, îți construiești un plan de comasare voluntară a serviciilor cu localitățile vecine: contabilitate, achiziții, audit, urbanism. Nu aștepți să ți se aprobe reorganizarea; îți pui la comun oamenii-cheie, ca să nu mai ratezi proiecte și bani.

Dacă ești contribuabil, ceri lucruri concrete, nu slogane: termene clare pentru canalizare, calendar pentru medici de familie prin centre comunitare, listă asumată de posturi-cheie ocupate la nivel de ADI (asociație de dezvoltare intercomunitară). Îi întrebi pe aleși când depun proiectele, câte au trecut de evaluare, câte sunt în execuție și ce blocaje au. Iar dacă localitatea ta nu mai trece nici testul de populație, nici pe cel de sustenabilitate, susții ferm comasarea cu vecinii sau revenirea la statutul care reflectă realitatea. Să păstrezi o etichetă de „oraș” doar pe hârtie te costă, nu te ajută.

În același timp, urmărești modificările la Legea referendumului și la Legea finanțelor publice locale. Ai nevoie de căi reale pentru reorganizare, nu de proceduri imposibile. Ai nevoie de reguli stabile de echilibrare bugetară, nu de derogări anuale care creează dependență. Fără aceste două pârghii, rămâi captiv într-un sistem care te obligă să mimezi normalitatea.

Cum ar arăta un calendar minim de ieșire din blocaj

În primul an, pui la comun serviciile neacoperite (achiziții, audit, urbanism) cu UAT-urile din jur și ocupi posturile-cheie prin ADI. În paralel, listezi proiectele absolut necesare pe utilități și sănătate și le depui în ferestrele de finanțare deschise. În al doilea an, îți armonizezi taxele locale, cureți arieratele și îți creezi o rezervă minimă pentru cofinanțări. În al treilea an, finalizezi primele șantiere de infrastructură și reiei discuția publică despre comasare, cu date la zi și cu beneficii concrete pe masă.

Nu e spectacol, dar e singura cale realistă. Când acoperi doi-trei ani de investiții coerente, poți vorbi despre servicii decente și autonomie parțială. Când nu, rămâi dependent de rectificări și derogări, iar comunitatea ta plătește diferența în drumuri stricate, apă care lipsește și ghișee care nu răspund.