Ecuația care ar putea prezice sfârșitul omenirii, conform oamenilor de știință

De-a lungul istoriei, umanitatea a renunțat treptat la ideea că ocupă un loc central în univers. De la modelul geocentric până la cosmologia modernă, am înțeles că Pământul nu este nici centrul galaxiei, nici al Sistemului Solar.

Acest drum de autocunoaștere a condus însă la o teorie surprinzătoare, numită ulterior „Catastrofa Carter”, care pornește de la un raționament statistic aplicat la timp, nu la spațiu.

De la principiul copernican la estimarea duratei civilizației umane

În 1983, astrofizicianul australian Brandon Carter a formulat o ipoteză inspirată de principiul copernican, potrivit căruia nu trăim într-un loc special din univers.

Carter a extins ideea la dimensiunea temporală: dacă nu existăm într-un punct special din spațiu, de ce am presupune că trăim într-un moment special în timp?

Cerere de căsătorie surpriză la „Mireasa”. Un cuplu contestat s-a logodit, după câteva săptămâni de relație: „Promit că o să încerc să te fac fericit”

Horoscop 5 decembrie 2025. O zodie primește o nouă șansă, norocul e de partea ei

Ulterior, fizicianul J. Richard Gott a dezvoltat teoria într-un cadru matematic, prezentând-o în 1993 sub forma unui argument probabilistic.

Presupunând că întreaga existență a umanității are un început (tbegin) și un sfârșit (tend), momentul prezent (tnow) ar fi distribuit aleator în acest interval. Gott a formulat o relație statistică simplă:

139×tpast<tfuture<39×tpast(cu  o  probabilitate  de  95%)\frac{1}{39} \times t_{past} < t_{future} < 39 \times t_{past} \quad (cu\; o\; probabilitate\; de\; 95\%)391​×tpast​<tfuture​<39×tpast​(cuoprobabilitatede95%)

Aceasta înseamnă că, în lipsa unor factori excepționali, durata viitoare a unui fenomen (sau a unei civilizații) este cel mai probabil comparabilă cu durata sa trecută.

Cu alte cuvinte, dacă o specie, un imperiu sau o construcție există de o anumită perioadă, este rezonabil să ne așteptăm ca ele să continue să existe pentru o durată similară.

Gott a aplicat principiul pe exemple simple: în 1969, când a vizitat Zidul Berlinului, acesta exista de opt ani; s-a prăbușit două decenii mai târziu, în concordanță cu intervalul estimat de ecuație.

În același an, el a vizitat Stonehenge, un monument de aproape 4.000 de ani, care continuă să existe și astăzi, din nou, în limitele de probabilitate propuse.

Predicția sfârșitului: între matematică și metaforă

Aplicată la întreaga civilizație umană, „catastrofa Carter” devine o variantă a așa-numitului argument al Zilei Judecății.

Pornind de la estimările lui Gott, dacă până în 1993 trăiseră aproximativ 60 de miliarde de oameni, iar totalul potențial al speciei ar fi între 1,8 miliarde și 2,7 trilioane de nașteri, rezultă că omenirea ar putea fi undeva în partea mediană a existenței sale.

La ritmul actual de 145 de milioane de nașteri anual, calculele ar sugera că am putea atinge limita inferioară a acestui interval în mai puțin de 20.000 de ani, cu excepția cazului în care rata natalității scade semnificativ.

Totuși, autorul avertizează că ecuația nu reprezintă o profeție, ci un instrument statistic care oferă o perspectivă probabilistică asupra duratei fenomenelor.

Numeroși critici subliniază limitele teoriei: evoluția tehnologică, descoperirile medicale sau chiar schimbarea definiției „observatorului” ar putea invalida presupunerile de bază.

De exemplu, dacă oamenii se vor contopi cu mașinile sau vor coloniza alte planete, calculul ar trebui complet redefinit.

Chiar dacă ideea unei formule care estimează sfârșitul civilizației pare apocaliptică, „Catastrofa Carter” rămâne mai degrabă un exercițiu filozofico-statistic.

Ea ne invită să privim umanitatea nu ca pe o excepție cosmică, ci ca pe un episod dintr-o cronologie mult mai vastă.