Când au început românii să meargă pe litoral. ”Sezoniştii” abia aşteptau să ajungă la ”Băile de Mare din Oraş”

Astăzi, litoralul românesc atrage anual zeci de mii de turiști, însă pasiunea românilor pentru mare nu este deloc o invenție recentă. Povestea turismului de vară la malul Mării Negre începe cu mult înainte de Mamaia, cluburi și șezlonguri, mai exact în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, odată cu un moment istoric esențial: integrarea Dobrogei în Vechiul Regat, după Războiul de Independență din 1877–1878.

Litoralul, un loc rezervat inițial elitelor

După unificarea Dobrogei cu România, elitele din capitală și alte orașe ale țării au început să descopere litoralul ca loc de recreere și tratament. La început, doar cei „cu stare” – aristocrați, funcționari de rang înalt, profesori, ofițeri – își permiteau „plesirea” estivală, cum se numea odinioară concediul la mare. Acești turiști timpurii erau cunoscuți sub denumiri pitorești, precum „sezoniști” sau „vilegiaturiști”, și erau caracterizați printr-o dorință clară de a petrece vara în orașul Constanța, care începuse să se transforme dintr-un port provincial într-o destinație de vacanță.

Pentru acești vizitatori fideli, autoritățile au început treptat procesul de modernizare a zonei. Constanța devenea, încet-încet, un mic oraș cosmopolit: s-au construit stabilimente pentru băi de mare, locuri de promenadă, saloane de dans și, mai târziu, faimosul Cazinou Comunal. Printre primele locații frecventate se numărau Băile „La Vii”, Băile „Moderne”, Băile „Tataia”, „Trei Papuci”, „Principesa Ileana” sau Băile „Diana”. În 1906 s-au pus bazele Băilor „Mamaia”, care aveau să devină, cu timpul, nucleul celei mai cunoscute stațiuni de pe litoral.

Ziua, viața de sezon se desfășura în jurul băilor: doamne cu umbreluțe și domni în costume de in alb, plimbări pe faleză, scăldat și tratamente cu apă sărată. Seara, atmosfera se muta în saloanele de dans și cafenelele cochete.

Peste 400.000 de euro, obținuți la o gală caritabilă din București, vor sprijini comunitățile locale

Suma impresionantă cu care Irina Columbeanu și-a vândut un tablou. Fiica Monicăi Gabor face bani de când era mică

Cazinoul, punctul central al distracției

Odată cu inaugurarea, în 1910, a Cazinoului din Constanța – o bijuterie arhitecturală în stil Art Nouveau – orașul a devenit un punct central pe harta distracției și rafinamentului de la început de secol XX.

Pe măsură ce numărul de turiști creștea, apăreau și primele probleme de organizare. În 1906, Primăria Constanței a emis o ordonanță prin care se reglementau comportamentele pe plajă: era interzis scăldatul fără costum, trecerea călare sau cu trăsura pe nisip, dar și fotografiatul persoanelor în timpul îmbăierii. Regulile veneau ca răspuns la avalanșa de vizitatori care transformau litoralul într-un mic oraș de vară.

Arhivele Naționale din Constanța păstrează și astăzi documente valoroase din acea perioadă, care surprind începuturile turismului românesc de litoral. Ele vorbesc despre ambiția unui oraș care a știut să se reinventeze, despre visul unei clase de mijloc în formare și despre bucuria de a petrece vara la mare – o tradiție care, de peste un secol, continuă să unească generații.