„Scriitorul de vitrină” al comunismului, părintele celebrei Fefeleaga. Povestea lui Ion Agârbiceanu, preotul înmormântat cu onoruri militare

Pe 28 mai 2025 se împlinesc 62 de ani de la moartea unuia dintre cei mai emblematici scriitori ai literaturii române, Ion Agârbiceanu. Preot greco-catolic, romancier, nuvelist și memorialist de excepție, Agârbiceanu a fost, în cuvintele criticului Paul Cernat, un „scriitor de vitrină” al regimului comunist, dar și un autor profund, autentic și curajos, care nu s-a lăsat cu totul subjugat ideologiei dominante.

De la pădurile Apusenilor la paginile literaturii române

Născut la 12 noiembrie 1882 în satul Cenade din județul Alba, într-o familie modestă – tatăl său era pădurar – Agârbiceanu și-a început cariera literară devreme, debutând în 1899, imediat după terminarea liceului la Blaj.

Tânărul studios avea să se afirme în redacțiile românești din Budapesta, oraș în care urmează Teologia și apoi Literele, pe care însă le abandonează.

Colaborează intens la revista Luceafărul, condusă de O. Tăzlăoanu, și, ulterior, la Familia din Oradea, stabilindu-se ca o voce distinctă în peisajul literar al începutului de secol XX.

Horoscop zilnic 6 decembrie 2025: Vești importante pentru o zodie, surprize pentru alte două

Cerere de căsătorie surpriză la „Mireasa”. Un cuplu contestat s-a logodit, după câteva săptămâni de relație: „Promit că o să încerc să te fac fericit”

În 1906 este hirotonit preot în comuna Bucium-Șasa, în inima Apusenilor, zonă care va deveni sursă de inspirație pentru multe dintre scrierile sale, inclusiv pentru celebra nuvelă Fefeleaga.

Acest debut în lumea clericală coincide și cu debutul său editorial, prin volumul de schițe și povestiri De la țară, urmat de lucrări precum În clasa cultă, În întuneric și Două iubiri, texte marcate de o profundă umanitate și o atenție deosebită la detaliile vieții rurale transilvănene.

Vezi și: A tradus Biblia în limba română și a renunțat la călugărie după ce s-a îndrăgostit la o mânăstire. Povestea lui Gala Galaction, cel mai bun prieten al lui Tudor Arghezi

Om al Bisericii, om al literelor și om al cetății

Pe lângă activitatea literară, Agârbiceanu a fost o figură implicată politic și social. Membru al Partidului Național Român, s-a alăturat mișcării unioniste și a fost activ în anii tulburi ai Primului Război Mondial.

Expulzat din Transilvania, plănuia să emigreze în Statele Unite, via Rusia, dar în 1917 se stabilește temporar în Chișinău, unde colaborează la publicații românești și îndeplinește rolul de preot militar.

După 1918, revine la parohia sa din Orlat, iar cariera sa publică continuă într-un ritm susținut. Ocupă poziții importante: vicepreședinte al Senatului, director al ziarului Patria până în 1927, protopop al Clujului și, din 1930, episcop.

În acești ani, se afirmă și ca publicist activ, fiind, din 1938, director al Tribunei. Cu toate acestea, Agârbiceanu rămâne un adversar declarat al extremismului de dreapta și, în timpul ocupației horthyste, se refugiază la Sibiu, ducând o viață retrasă.

În perioada dictaturii antonesciene și, ulterior, sub regimul comunist, Agârbiceanu traversează o etapă de marginalizare, pentru ca apoi să fie, paradoxal, „recuperat” de noua orânduire, care îl transformă într-un simbol convenabil al continuității culturale – un „scriitor de vitrină”.

Această etichetă ascunde însă o realitate mai complexă: Agârbiceanu nu a făcut compromisuri totale și a refuzat, în plină prigoană împotriva greco-catolicilor, să treacă la ortodoxie.

Mai mult, predicile sale și unele romane au fost supuse cenzurii, semn că verticalitatea sa morală și religioasă nu era în acord deplin cu cerințele regimului.

Ion Agârbiceanu – un prozator al suferinței, credinței și rezistenței tăcute

Agârbiceanu a scris zeci de volume de nuvele și povestiri, consolidându-și renumele de scriitor realist, fin observator al vieții rurale transilvănene.

Povestiri precum Luminița, Popa Man, Moartea clopotarului, Vechi pădurari, Vîlva băilor, Vedenia sau Jandarmul surprind cu o acuitate rară drama individuală și colectivă, filtrată printr-o conștiință religioasă profundă, dar deloc moralizatoare în sens didactic.

În această galerie de personaje și destine, Fefeleaga ocupă un loc aparte. Inspirată de o figură reală din Roșia Montană, această nuvelă a fost, după 1990, acuzată de o parte a criticii că ar fi servit drept suport propagandistic pentru idealul ceaușist al femeii resemnate și sacrificate.

Totuși, o privire mai atentă asupra textului relevă nu un docilism didactic, ci o formă de rezistență tăcută în fața destinului.

Fefeleaga nu este pasivă, ci profund conștientă de propria suferință, iar acceptarea acesteia capătă valențe aproape sacre. Personajul rămâne un simbol al durerii demne, un ecou al suferinței umane asumate.

Agârbiceanu a fost și unul dintre primii scriitori români care au tratat în mod credibil și empatic viața minerilor – o temă rar abordată până atunci.

Această preocupare pentru lumea „de jos”, pentru cei marginali, se reflectă și în romanele sale de referință: Arhanghelii, Strigoiul și Faraonii – toate caracterizate printr-un realism sobru, dar expresiv, cu conflicte morale intense și adesea sfâșietoare.

Vezi și: De la judecător la muncitor necalificat la Apă și Canal, comuniștii i-au luat tot, dar nu i-au frânt spiritul. Povestea incredibilă a lui Vintilă Corbul

O operă vastă, în umbra prejudecăților moderniste

Criticul Paul Cernat subliniază că Agârbiceanu a fost un prozator remarcabil în genul scurt și că a fost adesea nedreptățit de prejudecățile moderniste și citadine care au dominat critica literară postbelică.

Deși volumele sale din anii ’60 și ’70 au beneficiat de monografii semnate de critici precum Mircea Zaciu sau Cornel Regman, iar scriitorul a fost editat în colecții de prestigiu, receptarea sa a fost oscilantă.

Unele dintre romanele sale – precum Legea trupului, Legea minții, Căsnicia lui Ludovic Petrescu sau Vîltoarea – au fost considerate excesiv de moralizatoare și au căzut în uitare, nu întotdeauna pe merit.

Altele, precum Sectarii, merită o redescoperire sinceră. Agârbiceanu a fost și un memorialist pasionat – volumele Amintiri, Vremuri și oameni sau predicile sale, astăzi prea puțin cunoscute, adaugă profunzime portretului său de scriitor și om al Bisericii.

Ultimul drum al unui om cu două vocații: Agârbiceanu a fost înmormântat cu onoruri militare

Ion Agârbiceanu a murit pe 28 mai 1963, la Cluj, în urma unui infarct miocardic. A fost înmormântat trei zile mai târziu, cu onoruri militare și un miting impresionant, într-o ceremonie care a pus în lumină statutul său aparte: scriitor de prestigiu, cleric respectat și figură publică de anvergură.

Acest om care a știut să rămână fidel credinței sale, fără a rupe complet legăturile cu societatea din jur, rămâne astăzi un model de echilibru moral și intelectual.

Opera sa, încă insuficient exploatată în întregime, rămâne o comoară literară în care se împletesc suferința, credința, realismul și un profund atașament față de omul simplu.

Ion Agârbiceanu nu a fost doar „scriitorul de vitrină” al comunismului – a fost și rămâne unul dintre cei mai profunzi și mai umani povestitori ai literaturii române.

Vezi și: Povestea savantului care a studiat cerul și a demonstrat că Pământul se învârte în jurul Soarelui. Cine a fost Nicolaus Copernicus, părintele astronomiei moderne