Cât de profitabilă era de fapt industria pe vremea lui Ceaușescu, atunci când toți românii aveau de lucru. Cum se făceau banii în uzinele comuniste

Industria românească din perioada comunistă este adesea privită nostalgic de o parte din populație, fiind considerată un simbol al prosperității și al suveranității economice. Se vorbește despre o epocă în care toți românii aveau de lucru, iar țara producea aproape tot ce avea nevoie. Cu toate acestea, analiza documentelor vremii și opiniile specialiștilor relevă o realitate diferită: economia industrială a fost adesea o construcție artificială, susținută prin împrumuturi externe și sacrificii impuse populației.

Industria comunistă: construcții masive, dar dependente de importuri

În perioada regimului lui Nicolae Ceaușescu, industrializarea a cunoscut un avânt spectaculos, cu uzine și fabrici ridicate în toate regiunile țării. Zone urbane au fost transformate complet, cu cartiere muncitorești construite pentru a găzdui forța de muncă. Printre realizările semnificative ale epocii se numără barajele, hidrocentralele și drumurile care au rezolvat problemele de infrastructură și inundații.

Cu toate acestea, în spatele acestei imagini de progres, industria comunistă era extrem de vulnerabilă, bazându-se masiv pe importuri de materii prime, mai ales din Uniunea Sovietică. De exemplu, țițeiul, minereul de fier și cărbunele cocsificabil erau importate pentru a susține producția industrială. Costurile acestor importuri au explodat după criza petrolului din 1973, iar economia românească nu a putut face față. Producția de energie, odată un punct forte al economiei, a trecut de la exporturi importante la dependență de importuri.

Pierderi masive și ineficiență economică

Din punct de vedere economic, multe dintre uzinele construite în perioada comunistă erau neprofitabile. Producția era organizată haotic, iar multe fabrici lucrau cu pierderi anuale masive. Un exemplu este industria construcțiilor de mașini, care folosea tablă importată la un cost de 2.000 de dolari pe tonă, în timp ce aceeași tablă era exportată din România la doar 150 de dolari pe tonă.

De asemenea, combinatul siderurgic de la Galați era interconectat cu alte 1.480 de întreprinderi, ceea ce însemna că orice dezechilibru în lanțul de aprovizionare putea genera blocaje masive. În agricultură, deciziile de culturi exclusive luate fără a ține cont de condițiile geografice și climatice au agravat situația. Deși România producea cantități mari de produse agricole, multe dintre ele erau exportate în URSS în schimbul materiilor prime, în timp ce populația suferea de lipsuri severe.

Ceaușescu și dependența de credite externe

Pentru a finanța acest colos industrial nefuncțional, Ceaușescu a contractat credite externe uriașe. Aproximativ 19% din aceste împrumuturi au fost utilizate pentru a acoperi pierderile întreprinderilor. În anii 1980, datoria externă a României a ajuns la 11 miliarde de dolari, iar pentru a o plăti, regimul a impus restricții severe populației, inclusiv raționalizarea alimentelor și a energiei.

Cu toate acestea, în loc să corecteze greșelile, regimul a continuat să forțeze producția industrială, cu costuri uriașe pentru economie. Calitatea scăzută a produselor a dus la pierderea piețelor de export, iar partenerii din CAER și din alte țări au refuzat colaborarea cu România.

Ce a rămas din industria comunistă?

După căderea regimului comunist, o parte din fabricile construite în perioada Ceaușescu ar fi putut fi viabile într-o economie de piață. Fabrici de textile, lactate sau utilaje industriale aveau potențial, dar au fost fie privatizate fără o strategie clară, fie vândute pe bucăți unor investitori care le-au desființat complet. Fabrici precum cea de zahăr din Bucecea, care avea o producție semnificativă și era competitivă pe piața internațională, au fost închise și vândute pe bucăți.

Astfel, industria comunistă, deși grandioasă în aparență, s-a dovedit a fi un proiect ineficient, construit pe baze economice nesustenabile. Ce a rămas după 1989 este doar o umbră a ceea ce ar fi putut fi un sistem industrial performant, dacă investițiile ar fi fost realizate cu planificare și raționalitate, conform Adevărul.