S-a sacrificat pentru patrie și nu a regretat nicio clipă: „Soarta a voit aşa!”. Povestea plină de eroism a căpitanului Valter Mărăcineanu VIDEO

Nicolae Valter Mărăcineanu s-a născut la 30 mai 1840, în București, fiind fiul lui Valter și al Lucreției. La vârsta de 18 ani, a intrat în armată, devenind cadet în regimentul de lăncieri.

La data de 24 ianuarie 1861, tânărul a fost promovat la gradul de sublocotenent și a fost transferat la Regimentul 2 infanterie.

După doi ani, a fost din nou avansat și s-a alăturat Regimentului 3 infanterie. În 1868, a devenit comandant de companie la Regimentul 8 infanterie, obținând în același timp gradul de căpitan.

În aprilie 1877, regimentul său a părăsit cazarma din zona Ţiglina a orașului Galați, iar lui Mărăcineanu i s-a încredințat comanda unui batalion.

„Vă ordon de acum să-mi puneți pușca la frunte”

La data de 11 august, detașamentul, alături de alte unități din Divizia a III-a, a primit misiunea de a lupta, așa că soldații au fost îmbarcați în bărci, plute și pontoane remorcate de șalupele Rândunica și Bucur pentru a traversa Dunărea și a stabili un cap de pod pe malul drept al fluviului.

În zona satului Măgura, detașamentul trebuia să asigure apărarea podului care urma să fie construit de către unitățile de geniu ale Armatei Române.

Căpitanul Mărăcineanu a primit ulterior sarcina de a efectua acțiuni de recunoaștere, urmărire și eliminare a patrulelor inamice în zona dintre râurile Vii și Nicer.

Episodul cel mai dramatic din viața căpitanului Nicolae Valter Mărăcineanu a avut loc în ziua celei mari bătălii din 30 august 1877. Înainte de a porni la atac, căpitanul le-a adresat ostașilor săi următoarele cuvinte:

„Să vă țineți după mine! Să nu dați niciun pas înapoi. Dacă simțiți, băieți, că eu mă feresc de focul inamicului și evit să fiu în fruntea voastră, vă ordon de acum să-mi puneți pușca la frunte”, ar fi spus Căpitanul Valter Mărăcineanu.

În acea zi de 30 august 1877, momentul atacului a fost anunțat de goniști, iar căpitanul Nicolae Valter Mărăcineanu a condus Batalionul din Regimentul 8 de linie către redută, alături de maiorul Gheorghe Şonţu, comandantul Batalionului din Regimentul 10 Dorobanţi Vrancea.

Cei doi comandanți se aflau în fruntea soldaților lor, care avansau în tiraliori printr-un nor de fum provocat de exploziile artileriei otomane.

La un moment dat, când primele detașamente au ajuns la ultimul șanț, artileria inamică a oprit înaintarea rezervelor din al doilea eșalon. O coloană din flanc s-a dezorientat din cauza ceții și a fumului, iar în acel moment, căpitanul Mărăcineanu a preluat steagul de la un soldat căzut și răpus și s-a avântat către parapetul redutei.

Cu steagul într-o mână și sabia în cealaltă, Valter Mărăcineanu a căzut în luptă, străpuns de baionetele inamice. În ultimele clipe ale vieții sale, steagul batalionului flutura pe fortăreața dușmană, simbolizând victoriile care urmau să vină, dar care aveau să fie plătite cu prețul unor jertfe grele.

Moartea lui Valter Mărăcineanu

În acea zi sângeroasă, alături de eroul Valter Mărăcineanu, și maiorul Şonţu și-a dat viața pe câmpul de luptă.

Presă vremii a lăudat curajul și eroismul tânărului căpitan. România liberă, spre exemplu, scria despre el: „Se lupta în primele rânduri dispreţuind moartea… sui în mijlocul unei ploi de gloanţe dealul şi dânsul fu cel dintâi la întăritură, împlântând steagul. Trăiască România!, fu cea din urmă vorbă a căpitanului Valter”.

„În momentul când vei primi această ultimă scrisoare să ştii că eu am încetat de a mai exista. Mi-am dat viaţa pentru iubita mea patrie. Soarta a voit aşa! Nu trebuie să ne plângem, eu unul mulţumesc soartei de favoarea ce mi-a făcut-o.

Am murit liniştit, făcându-mi datoria pentru patrie. Aş dori să fiu îngropat în scumpul nostru Bucureşti, dar fiindcă este greu a mi se realiza această dorinţă copilărească, lasă-mă acolo unde sunt, că sunt foarte bine”