Savantul român care a murit pentru știință. Tragica soartă a medicului Nicolae Ionescu-Sisești

Nicolae Ionescu-Sisești s-a născut în data de 11 februarie 1888, în localitatea Siseștii de Jos din județul Mehedinți, în familia preotului Constantin Ionescu, iar fratele său mai în vârstă a fost viitorul savant agronom Gheorghe Ionescu-Sisești, care a devenit directorul Institutului de Cercetări Agronomice al României și, în mai multe rânduri, ministru al Agriculturii.

Nicolae Ionescu-Sisești – imagine de arhivă

Tatăl său a vrut să-l facă preot, dar a decis să se dedice științelor exacte

După absolvirea învățământului primar, tânărul Nicolae a fost trimis la seminar pentru a urma calea tatălui său. În timpul studiilor sale secundare, în momentul în care a studiat filozofia pozitivă a gânditorului francez Auguste Comte, a luat hotărârea de a se dedica unei cariere științifice.

El s-a înscris la Facultatea de Medicină din București și a continuat studiile în Franța între anii 1919 și 1925. Ulterior, a câștigat prin concurs posturi de rezident și intern în mai multe spitale din Paris, impresionându-și colegii cu un nivel remarcabil de muncă și o înclinație către activitatea clinică.

În 1929, după ce și-a obținut titlul de doctor în medicină cu o teză referitoare la tumori ale măduvei spinării, Nicolae Ionescu-Sisești a fost numit șef de secție la celebrul Spital Salpêtrière, un centru vital al neurologiei franceze.

A fost, de asemenea, implicat în echipa organizatoare a cursurilor de specializare în boli neurologice și a primit în 1931 Premiul Potain din partea Academiei de Medicină din Paris.

Nicolae Ionescu-Sisești – imagine de arhivă

Nicolae Ionescu-Siseşti a căzut pradă profesiei pe care a iubit-o atât de mult

În anul 1932, Nicolae Ionescu-Siseşti s-a întors în țară, fiind numit conferențiar în semiologie nervoasă la catedra de neurologie a Spitalului Colentina, sub îndrumarea doctorului Gheorghe Marinescu. Un an mai târziu, el a avansat în grad.

În calitate de medic, a avut contribuții semnificative la elaborarea unor lucrări științifice de importanță, sub îndrumarea lui Gheorghe Marinescu.

Printre acestea s-au numărat cercetările referitoare la razele mitogenetice, radiații emise de către celulele vii în timpul multiplicării lor, dar și studiul realizat în colaborare cu Gheorghe Marinescu, O. Sager și A. Kreindler, intitulat Tonusul mușchilor striați, care a fost publicat în anul 1937 la Paris.

În aceeași perioadă, a efectuat cercetări privind bolile genetice ale măduvei spinării și a explorat aplicarea clinică a reflexului psihogalvanic.

După trecerea în neființă a lui Gheorghe Marinescu în anul 1938, Nicolae Ionescu-Siseşti a fost numit titular al catedrei bucureștene de clinică a bolilor nervoase și electroterapie. În anul următor, el a fost distins cu titlul de membru corespondent al Academiei Române, recunoaștere a contribuțiilor sale deosebite în domeniul medical și științific.

El a a părăsit această lume în București, pe data de 16 august 1954. Colegii care i-au oferit îngrijiri medicale stabiliseră inițial diagnosticul de leucemie, dar când, după un an, doctorul Ioan Olteanu, cel mai apropiat colaborator al său, a pierit din cauza unei afecțiuni prezentând aceleași simptome, a devenit evident că ambii cercetători căzuseră victimă unei infecții contractate de la animalele din laborator.

Histoplasmoza este cauzată de ciuperci microscopice care invadează corpul animalelor și, în mod accidental, al oamenilor, fiind transmisă prin inhalarea sporilor prezentați în aer.

În concluzie, reputatul savant român a devenit un martir al științei exacte pe care a iubit-o atât de mult și căreia, într-un final i-a dedicat viața, chiar dacă involuntar.