Cum aflăm care este vârsta Pământului: concluzia surprinzătoare a cercetătorilor

Știm, la ora actuală, că vârsta Pământului este de aproximativ 4,5 miliarde de ani, în timp ce miezul planetei noastre este mai „tânăr” cu o zi sau două, din cauza efectelor de dilatare a timpului ce afectează gravitația. Dar cum a fost calculată această vârstă și ce surprize ar mai putea exista în această privință?

Cum aflăm care este vârsta Pământului

Încercările de datare a vârstei Pământului nu datează de atât de multă vreme. Prima tentativă cu adevărat serioasă, științifică, a fost făcută în 1844 de fizicianul William Thomson, cunoscut și ca Lord Kelvin. El a venit cu o idee de metodă pentru a afla această vârstă.

Astfel, Lord Kelvin era de părere că Pământul s-a format ca o minge de rocă topită și a calculat timpul necesar procesului de răcire pentru a ajunge la temperatura medie actuală și a concluzionat că acel timp reprezintă, de fapt, vârsta planetei.

El a publicat în 1862 o serie de calcule care au estimat vârsta Terrei între 24 și 400 de milioane de ani. Dar respectivele valori nu i-au convins pe alți savanți, mai ales că nu se potriveau cu cercetările făcute în alte domenii. Iar Kelvin însuși era convins că până și Soarele nu era mai bătrân de 20 de milioane de ani.

Muzicianul din România care a intrat de patru ori în Cartea Recordurilor. Obișnuia să se antreneze ore în șir, de trei ori pe săptămână

Ce relație au, de fapt, Andreea Bostănică și Yny Sebi. De câte ori s-au întâlnit și cum au decurs lucrurile între ei EXCLUSIV

Pe de altă parte, Charles Darwin, prin teoria evoluției speciilor, considera că acest proces ar fi avut nevoie de mai mult timp decât cel estimat de Lord Kelvin.

Prin urmare, el a crezut că 400 de milioane de ani sunt insuficiente. Dar toate aceste încercări au fost făcute înainte de apariția și dezvoltarea datării radiometrice.

Concluzia surprinzătoare a cercetătorilor

Datarea radiometrică a fost publicată pentru prima dată în 1907 de Bertran Boltwood și astăzi este principala sursă de informații despre epoca rocilor sau planeta Pământ în sine.

Există diferite metode, acestea fiind:

• Metoda carbonului 14: este util pentru întâlniri în arheologie, antropologie, climatologie, oceanografie, știința solului și geologie recentă;
• Metoda potasiu-argon: se folosește în geologie;
• Metoda rubidiu-strontiu: utilizat în datarea rocilor terestre antice, precum și a mostrelor lunare;
• Metoda Toriu 230: utilizat în datarea foarte veche a sedimentelor oceanice;
• Metode cu plumb: folosite în geologie.

„Vârsta rocilor de pe Pământ și de pe Lună, dar și a meteoriților sunt măsurate prin calcularea perioadei de înjumătățire a izotopilor radioactivi ce se găsesc în mod natural în roci și minerale, iar aceasta variază între 700 de milioane de ani și chiar peste 100 de miliarde de ani”, a explicat Serviciul de Prospectare Geologică al SUA pe site-ul său.

„Aceste tehnici ce se bazează în mod ferm pe fizică sunt cunoscute ca fiind datări radionetrice și sunt folosite pentru a măsura ultima dată la care o rocă era încă topită sau suficient de perturabată pentru a-și reomogeniza elementele radioactive”.

Oricum, această datare radiometrică permite cercetătorilor să estimeze vârsta minimă a Pământului. Cea mai veche rocă descoperită până acum este considerată cea din Acasta Gneiss Complex, din nord-vestul Canadei, cu o vârstă estimată la 4,02 miliarde de ani.

Acest lucru ne oferă vârsta minimă pe care o poate avea Terra, dat fiind că planeta nu poate fi mai tânăr decât cea mai bătrână rocă de pe suprafața ei.

Totuși, vârsta maximă a Pământului este, practic, imposibil de stabilit, doar dacă nu cumva își propui să testezi absolut orice rocă de pe planetă. Dar nici această metodă – oricum imposibilă practic – nu este 100% sigură.

Și asta, pentru că unele dintre rocile ce ar putea fi și mai bătrâne ar fi putut aluneca spre interiorul Pământului de-a lungul timpului, cu ocazia diverselor evenimente geologice.

De aceea, oamenii de știință s-au concentrat pe datarea rocilor provenind de pe Lună și alte corpuri cerești din Sistemul Solar, precum și a celor căzute pe Pământ sub forma meteoriților.

În 1953, geochimistul Clair Cameron Patterson  a examinat o mostră dintr-un meteorit ce a „aterizat” în Arizona, ce conținea o mulțime de izotopi ce au putut fi folosiți la datarea radiometrică.

Vârsta mostrelor a fost estimată între 4,53 – 4,58 miliarde de ani, cu o marjă de eroare de 50 de milioane de ani., adică timpul în care Sistemul Solar a evoluat, după formarea sa.