Urmele unei „panicări” de acum 80 de milioane de ani: cățărători din Italia au găsit, din greșeală, o posibilă busculadă de țestoase marine

Uneori, o descoperire științifică nu începe cu un șantier arheologic, ci cu o coardă, un ham și un ochi atent. Pe un versant din Monte Cònero, deasupra Mării Adriatice, câțiva cățărători au observat pe un perete de calcar o mulțime de adâncituri ciudate, repetate aproape obsesiv, ca și cum cineva ar fi „zgâriat” piatra cu o lopată rotunjită.

Nu era doar o pată de eroziune sau un capriciu al rocii. Formele semănau izbitor cu urme descoperite anterior în același parc regional, atribuite atunci unui reptil marin din Cretacic. De aici până la un telefon către un geolog a mai fost doar un pas: echipa l-a contactat pe Paolo Sandroni, iar apoi pe Alessandro Montanari, de la Observatorul Geologic Coldigioco. Rezultatul: un studiu care propune o explicație spectaculoasă — o „stampede” de țestoase marine speriate de un cutremur.

Un perete de calcar care a fost cândva fundul mării

Locul în sine e parte din farmecul poveștii. Monte Cònero, astăzi un promontoriu abrupt din regiunea Marche, lângă Ancona, a fost cândva fund oceanic. Straturi care s-au depus lent, în ape relativ adânci, au fost apoi ridicate și pliate de forțe tectonice, ajungând să formeze ceea ce vezi acum ca stâncă de cățărare. În cazul de față, „pânza” pe care au rămas urmele este un calcar pelagic din formațiunea Scaglia Rossa.

Cercetătorii descriu un strat de calcar expus pe flancul nord-estic al anticlinului Monte Cònero, chiar în interiorul Parcului Regional Conero. Asta contează, fiindcă vorbim de o zonă studiată de zeci de ani, unde straturile spun o istorie lungă a mării de atunci și a evenimentelor seismice care au perturbat sedimentele.

Cele trei zodii cu noroc la bani în săptămâna 2-8 februarie 2026. Vin câştiguri din multe direcţii

Horoscopul zilei de luni, 2 februarie 2026. Zodia pentru care săptămâna începe cu provocări profesionale

Cum arată o „busculadă” de țestoase înregistrată în piatră

Pe suprafața de calcar au fost observate sute, chiar mii de adâncituri, cu aspect de amprentă de „lopățică” — compatibile, ca formă generală, cu modul în care o înotătoare ar putea împinge un sediment moale. Ipoteza echipei este că nu e vorba de un singur animal și nici de o mișcare liniștită, ci de o deplasare în masă, haotică, a unor reptile marine mobilizate brusc.

De ce „în masă”? Pentru că densitatea urmelor și repetiția lor sugerează un eveniment rapid, cu multe corpuri trecând prin aceeași zonă, nu o urmă izolată. În plus, cercetătorii leagă acest tipar de un episod seismic: un cutremur care ar fi provocat panică și o retragere grăbită „spre larg”, exact genul de scenă pe care o descrii, intuitiv, ca o fugă dezordonată.

Cercetătorii spun că șanțurile par să fie rezultatul țestoaselor care fugeau din calea unui cutremur ce a provocat o avalanșă subacvatică. (imagine: Paolo Sandroni)

Cutremurul care ar fi „sigilat” urmele printr-o avalanșă subacvatică

Partea cu adevărat rară nu e doar existența urmelor, ci conservarea lor. Pe fundul mării, sedimentele sunt „lucrate” constant: curenți, micro-alunecări, organisme bentonice care răscolesc și „grădinăresc” suprafața. În mod normal, astfel de adâncituri ar dispărea repede. Ideea centrală a studiului este că urmele au fost acoperite aproape imediat de un flux de sedimente declanșat de cutremur — o depunere de tip avalanșă subacvatică, care a funcționat ca un capac.

Echipa a încercat să lege piesele prin analize stratigrafice și microfosile, pentru a plasa stratul în Cretacicul târziu, în jur de 79–80 de milioane de ani în urmă (în funcție de rezoluția metodelor de datare și de modul în care este încadrat stratul în intervalul geologic). Cu alte cuvinte, nu vorbim despre o urmă „rătăcită”, ci despre un moment surprins într-o perioadă foarte precisă a istoriei Pământului.

Întrebarea incomodă: sigur au fost țestoase?

Chiar dacă titlul „prinde”, știința rămâne prudentă. Un paleontolog care nu a fost implicat în studiu, Michael Benton (University of Bristol), apreciază că argumentul geologic pentru cutremur și depunerea rapidă e solid, dar ridică semne de întrebare despre „autorul” urmelor. Observația lui e legată de felul în care par să fie produse adânciturile: ca și cum membrele anterioare ar fi intrat simultan în sediment și ar fi împins înainte — un tip de deplasare subacvatică mai puțin intuitiv pentru țestoasele marine, care înoată eficient, ca un „zbor” sub apă.

În ecuație intră și alte reptile marine din Cretacic, precum plesiozaurii sau mosasaurii, însă aceste grupuri sunt considerate, în general, mai solitare, ceea ce face mai greu de explicat un eveniment cu urme atât de numeroase într-un singur loc. De aici rezultă o concluzie sănătoasă: ipoteza „țestoaselor” e plauzibilă, dar situl merită studii suplimentare, inclusiv comparații detaliate cu urme moderne și modele de mișcare pe sedimente.

Ce rămâne după știre: un sit care abia începe să „vorbească”

Dincolo de scenariul dramatic, miza reală e una metodologică: urmele vertebratelor pe fundul mării sunt rare tocmai pentru că se conservă greu. Dacă interpretarea se confirmă, situl de la Monte Cònero devine o fereastră neobișnuită spre comportamentul unor animale dispărute, prins într-o secvență de minute și „închis” apoi într-un strat de calcar.

Dacă ajungi vreodată în zona Conero, ține minte partea practică: uită-te atent la piatră, nu doar la peisaj. Iar dacă dai peste un tipar care „nu ar trebui” să fie acolo, fă fotografii clare, notează poziția și caută un geolog sau un muzeu local înainte să presupui că e doar o curiozitate. Exact așa începe, uneori, o poveste care a stat ascunsă 80 de milioane de ani.