Smart city sau oraș supravegheat? Linia e mai subțire decât credem

În multe orașe europene, inclusiv în România, „smart city” a devenit un cuvânt magic. Apare în strategii municipale, în comunicate de presă, pe bannere la intrarea în oraș și în prezentări PowerPoint cu hărți colorate.

Promite trafic mai fluid, aer mai curat, servicii publice eficiente și un oraș care „te înțelege”. Dar, dincolo de această promisiune seducătoare, se ascunde o întrebare incomodă, pe care rareori o punem direct: unde se termină orașul inteligent și unde începe orașul care ne supraveghează?

Pentru că, din punct de vedere tehnic, multe dintre infrastructurile care fac un oraș „smart” sunt aceleași care pot transforma spațiul urban într-un sistem de monitorizare permanentă.

Camere, senzori, date în timp real, algoritmi care anticipează comportamente. Diferența nu este una de hardware, ci de intenție, reguli și limite. Iar această diferență este, de multe ori, mai subțire decât ne place să credem.

Acest feature nu este un manifest anti-tehnologie. Dimpotrivă. Este o încercare de a înțelege unde ne aflăm acum, ce câștigăm cu adevărat din orașele „inteligente” și ce riscăm să pierdem dacă nu suntem atenți.

De ce vrem, de fapt, orașe inteligente

Ideea de smart city nu a apărut dintr-o dorință abstractă de digitalizare. A apărut din probleme foarte concrete: orașe sufocate de trafic, rețele de utilități vechi, administrații lente, poluare, risipă de resurse. În teorie, tehnologia oferă soluții elegante la aceste blocaje cronice.

Senzorii de trafic pot regla semafoarele în timp real. Sistemele inteligente de iluminat pot reduce consumul de energie. Platformele digitale pot scurta interacțiunea cu administrația de la ore pierdute la ghișeu la câteva minute online. Colectarea datelor despre calitatea aerului poate ghida politici publice mai bune. Toate acestea sunt reale, testate și, în multe cazuri, funcționale.

În România, proiectele de tip smart city au apărut fragmentat: parcări inteligente într-un cartier, camere pentru recunoașterea numerelor de înmatriculare în altul, aplicații mobile pentru raportarea problemelor urbane. Rareori vorbim despre un sistem coerent, integrat.

De cele mai multe ori, vorbim despre insule de tehnologie, implementate cu fonduri europene, fără o dezbatere publică reală despre ce date se colectează și de ce.

La nivel global, orașe precum Barcelona sau Amsterdam sunt adesea date ca exemple pozitive. Nu pentru că folosesc mai multă tehnologie, ci pentru că au pus problema controlului și transparenței.

Cine deține datele? Cine are acces la ele? Cât timp sunt păstrate? În ce scop pot fi reutilizate? Aceste întrebări nu sunt detalii birocratice, ci fundația unui smart city care rămâne, în primul rând, un oraș pentru cetățeni.

Problema apare atunci când „inteligența” orașului este definită exclusiv prin capacitatea de a colecta și corela date, fără o reflecție serioasă asupra impactului social. Pentru că un oraș care știe tot mai mult despre locuitorii săi nu este automat un oraș mai bun.

Infrastructura invizibilă a supravegherii urbane

Un oraș supravegheat nu seamănă cu distopiile cinematografice, cu drone la fiecare colț și ecrane care afișează fețe încadrate în pătrate roșii. În realitate, supravegherea modernă este banală, invizibilă și, tocmai de aceea, eficientă.

Camerele de trafic sunt un exemplu bun. Ele sunt instalate pentru a monitoriza fluxurile rutiere, pentru a detecta accidente sau ambuteiaje.

Dar aceleași camere pot fi folosite pentru recunoașterea automată a numerelor de înmatriculare, pentru urmărirea traseelor unui vehicul sau pentru corelarea cu alte baze de date. Din punct de vedere tehnic, diferența este minimă. Din punct de vedere etic, diferența este uriașă.

Apoi avem senzorii „neutri”: cei de zgomot, de calitate a aerului, de mișcare. Ei nu „văd” oameni, ci valori numerice. Dar integrați într-un sistem mai larg, pot spune multe despre obiceiurile urbane: unde se adună oamenii, la ce ore, cât timp stau într-un loc, ce trasee preferă. Datele anonime devin, prin corelare, surprinzător de personale.

Un alt nivel este cel al aplicațiilor mobile urbane. Aplicații pentru transport public, pentru parcări, pentru raportarea gropilor sau a iluminatului defect.

Ele sunt utile, uneori chiar indispensabile. Dar ele colectează locație, orar, tipare de deplasare. Iar în multe cazuri, utilizatorii nu au o imagine clară asupra modului în care aceste date sunt stocate sau reutilizate.

La nivel global, discuția despre smart city s-a intersectat tot mai des cu cea despre „surveillance capitalism”, modelul economic bazat pe colectarea și valorificarea datelor comportamentale. Când infrastructura urbană devine dependentă de furnizori privați de tehnologie, apare o întrebare dificilă: orașul cui este, de fapt? Al comunității sau al companiilor care operează platformele?

Cazurile controversate nu lipsesc. Proiectul Sidewalk Toronto, inițiat de o subsidiară Google, a fost abandonat tocmai din cauza temerilor legate de controlul datelor urbane. Nu tehnologia a fost problema, ci lipsa unor garanții clare privind utilizarea ei.

Între confort și libertate, unde tragem linia

De fiecare dată când vorbim despre supraveghere, apare un argument aparent imbatabil: „dacă nu ai nimic de ascuns, nu ai de ce să te temi”. Este un argument comod, dar superficial. Nu trăim doar în prezent, ci și într-un viitor în care regulile se pot schimba.

Datele colectate astăzi într-un context benign pot deveni instrumente de control într-un alt context politic sau social. Istoria europeană a secolului XX ar trebui să ne facă prudenți în fața oricărui sistem care acumulează informație despre populație fără limite clare.

Linia dintre un oraș care optimizează servicii și unul care monitorizează comportamente nu este trasată de tehnologie, ci de guvernanță. De legislație, de transparență, de capacitatea cetățenilor de a spune „nu”.

Un smart city matur nu este cel care colectează cele mai multe date, ci cel care colectează strict ce este necesar. Nu este cel care știe totul despre tine, ci cel care funcționează bine fără să te transforme într-un set de coordonate.

Conceptul de „privacy by design”, promovat inclusiv la nivel european, ar trebui să fie norma, nu excepția: protecția vieții private integrată din faza de proiectare, nu adăugată ulterior ca o notă de subsol.

În România, dezbaterea publică pe acest subiect este încă timidă. Proiectele de smart city sunt adesea prezentate ca succese tehnologice, fără o evaluare critică a implicațiilor pe termen lung. Rareori vedem consultări reale cu cetățenii sau explicații clare despre ce se întâmplă cu datele colectate.

Există însă și semne pozitive. Regulamentele europene, în special GDPR, oferă un cadru care limitează abuzurile. Dar legislația, oricât de bună, nu înlocuiește vigilența civică. Un oraș inteligent nu este doar o rețea de senzori, ci o comunitate informată, care înțelege ce acceptă și de ce.

Poate că întrebarea corectă nu este dacă vrem orașe inteligente, ci ce fel de inteligență vrem să cultivăm. Una care prioritizează eficiența cu orice preț sau una care pune demnitatea umană în centrul designului urban.

Pentru că, în final, orașul nu este un sistem de date. Este un spațiu al vieților noastre, al întâlnirilor întâmplătoare, al anonimatului uneori necesar. Iar un oraș care nu mai permite anonimatul riscă să devină, încet și discret, mai puțin liber, chiar dacă este mai eficient.

Linia dintre smart city și oraș supravegheat nu este un zid. Este o zonă gri, în care deciziile mici, aparent tehnice, contează enorm. Iar dacă nu suntem atenți acum, s-ar putea să descoperim prea târziu că am trecut-o fără să ne dăm seama.