S-a stins Béla Tarr, un titan al cinematografiei europene. Regizorul avea 70 de ani
Legendarul cineast maghiar Béla Tarr, unul dintre cei mai influenți autori ai cinemaului european, a murit marți, la vârsta de 70 de ani, potrivit agenției naționale de știri MTI. Dispariția sa lasă un gol imens într-o artă pe care a redefinit-o prin rigoare formală, intensitate morală și o viziune necruțătoare asupra condiției umane. În 2025, Tarr fusese invitat special la Festivalul Internațional de Film Transilvania de la Cluj-Napoca, unde i s-a acordat Premiul pentru întreaga activitate, o recunoaștere a impactului său durabil asupra cinematografiei mondiale.
Regizorul Béla Tarr a murit
Cea mai cunoscută operă a sa rămâne „Sátántangó” (1994), epopeea de 439 de minute inspirată din romanul lui László Krasznahorkai, scriitor cu care Tarr a colaborat frecvent. Filmul, o meditație hipnotică despre dezintegrarea comunităților din Europa de Est postcomunistă, a devenit un reper al cinemaului de autor. Susan Sontag îl considera un film pe care l-ar revedea cu plăcere în fiecare an, iar pentru generații de cinefili „Sátántangó” a rămas o experiență inițiatică.
Drumul lui Béla Tarr în cinema a început în documentar, cu portrete ale oamenilor obișnuiți din clasa muncitoare. A debutat în lungmetraj la doar 22 de ani cu „În sânul familiei” („Family Nest”, 1977), filmat în șase zile cu actori neprofesioniști. Realismul social și critica politică au continuat în „Vagabondul” („The Outsider”, 1981) și „Vieți prefabricate” („The Prefab People”, 1982), recompensat cu o mențiune specială la Locarno. Deși criticii l-au comparat cu John Cassavetes, Tarr afirma că nu văzuse filmele acestuia, preferând să-și revendice un parcurs artistic autonom.
O cotitură decisivă a venit cu „Almanahul toamnei” („Almanac of Fall”, 1984), unde se conturează stilul care îl va consacra: cadre-secvență lungi, compoziții austere, mișcări lente de cameră și o atmosferă apăsătoare, încărcată de angoasă. În 1988, odată cu „Damnare” („Damnation”), începe parteneriatul de durată cu László Krasznahorkai, din care se vor naște cele mai importante filme ale sale.
„Calul din Torino”, ultimul său film
„Armonii Werckmeister” („Werckmeister Harmonies”, 2000), considerat de critici una dintre marile opere cinematografice ale secolului XXI, a fost proiectat la ediția inaugurală a TIFF-ului din 2002. Pe generic apare ca co-regizoare monteuza Ágnes Hranitzky, colaboratoare apropiată încă de la începuturile carierei lui Tarr. Împreună vor realiza „Omul din Londra” („The Man from London”, 2007), cu Tilda Swinton, prezentat în competiția de la Cannes, și „Calul din Torino” („The Turin Horse”, 2011), distins cu Marele Premiu al Juriului la Berlinale.
Despre „Calul din Torino”, criticul A.O. Scott scria că rigorile artei pot oferi o experiență înălțătoare, chiar și atunci când plăcerea pare negată. Tarr însuși anunțase încă de la începutul filmărilor că acesta va fi ultimul său film. Așa a și rămas: o încheiere asumată pentru o operă care a preferat tăcerea, răbdarea și adevărul dureros spectacolului facil.
Béla Tarr pleacă dintre noi, dar filmele lui rămân: monumente de lumină și umbră care ne obligă să privim lumea fără menajamente și, tocmai de aceea, cu o lucidă compasiune.