REVIEW „The Rightside Up” din Stranger Things, sezonul 5, e finalul uriaș pe care îl așteptai pe Netflix, cu o mică fisură

Am ajuns la capătul lui Stranger Things cu un sentiment ciudat de „gata, chiar s-a terminat”. Nu doar pentru că episodul 8, „The Rightside Up”, e lung cât un film și își asumă statutul de eveniment, ci pentru că închide, pe bune, un deceniu de atașament. E finalul pe care îl porți deja în tine înainte să dai play: știi că o să doară, știi că o să fie grandios, și te temi, într-un colț mic al minții, că o să fie prea mult.

Ce m-a surprins plăcut e că episodul nu încearcă să fie „mai deștept” decât serialul. Nu se rupe de identitatea lui ca să pară matur peste noapte. Duffer Brothers (Matt și Ross), alături de producătorii Shawn Levy și Dan Cohen, livrează un final uriaș, foarte bine controlat ca emoție, cu destule momente de liniște încât să respiri între lovituri. Se simte ca o încheiere gândită cu nerv, dar și cu grijă pentru personaje, nu doar pentru mitologia din Upside Down.

Dacă vrei să vezi ce părere am avut despre toate episoadele din sezonul 5, poți citi aici și aici.

Un final construit ca un lungmetraj, nu ca „încă un episod”

Primul lucru pe care îl simți în „The Rightside Up” e dimensiunea. Totul e mai mare: cadrele, spațiile, numărul de personaje într-un singur moment, ritmul cu care se taie între fronturi diferite. E acel tip de „blockbuster de televiziune” pe care puține seriale îl pot susține fără să devină haos. Aici, în cea mai mare parte, nu se întâmplă asta. Înțelegi mereu unde ești, ce mize are scena, de ce contează și ce cost are.

Horoscop marți, 3 februarie 2026. Zi dificilă pentru două zodii, pot pierde o sumă importantă de bani

Cele trei zodii cu noroc la bani în săptămâna 2-8 februarie 2026. Vin câştiguri din multe direcţii

Ce mi-a plăcut și mai mult e că episodul își păstrează „pulsul” uman. În loc să fie doar o suită de set pieces, îți tot aduce aminte că Hawkins e, de fapt, un oraș mic plin de oameni rupți în bucăți de frică, vinovăție și pierdere. Pe fundalul apocalipsei, serialul de pe Netflix își permite să stea pe priviri, tăceri și gesturi. E genul de încredere rară: să știi că după VFX, foc, praf și monștri, tot chipul unui actor te prinde cel mai tare.

Actorii și personajele: cine te lovește emoțional în ultimul act

Millie Bobby Brown (Eleven) duce finalul pe umeri fără să pară că joacă „măreție”. Are o fragilitate aproape fizică în felul în care intră în decizii, ca și cum fiecare alegere îi apasă corpul, nu doar mintea. Mi-a plăcut că Eleven nu e tratată ca o armă perfectă, ci ca o fată care a crescut într-un război pe care nu l-a cerut. Dacă finalul funcționează, funcționează și pentru că Millie nu joacă invincibilitatea, ci costul.

Pe partea cealaltă, Jamie Campbell Bower (Vecna / Henry Creel) rămâne unul dintre cei mai buni antagoniști ai ultimilor ani, tocmai fiindcă nu e „cool”, ci dezgustător în sensul corect. În final, nu-l simți ca pe un boss de joc video, ci ca pe o forță care corupe și mușcă exact din vulnerabilitățile oamenilor. Iar când serialul îl pune față în față cu cei pe care i-a traumatizat, tensiunea e reală: nu e doar luptă, e confruntare cu răul care ți-a acaparat copilăria.

Dar episodul ăsta e și despre gașcă, despre familia improvizată care s-a format în timp. Finn Wolfhard (Mike) are, în sfârșit, momente care îl scot din „băiatul din grup” și îl așază într-un registru matur, fără să pară forțat. Noah Schnapp (Will) primește o închidere emoțională care nu e doar „despre plot”, ci despre identitate și frică, despre acel sentiment că te-ai simțit mereu ușor în afara grupului, chiar când erai iubit. Gaten Matarazzo (Dustin) rămâne liantul afectiv, iar Joe Keery (Steve) își încheie parcursul cu acea combinație de ironie și loialitate care l-a făcut personaj-fenomen.

Și, da, m-a interesat mult ce fac cu Max (Sadie Sink) și cu Lucas (Caleb McLaughlin) după trauma sezonului anterior. Fără să intru în detalii care să-ți strice surprizele, pot spune că finalul îi tratează cu respect: nu „rezolvă” rănile în două minute, dar nici nu îi lasă suspendați. Într-un serial care a jonglat mereu între horror și coming-of-age, faptul că nu falsifică vindecarea mi se pare un câștig.

Regie, imagine și muzică: când nostalgia devine armă, nu ornament

Regia Duffer Brothers e foarte „de film” aici: multă mișcare de cameră care creează anvergură, dar și destule cadre statice, aproape intime, când emoția trebuie să-ți intre sub piele. Se simte experiența acumulată în sezonul 4 și în volumele anterioare din sezonul 5: nu mai au nevoie să demonstreze că pot face spectacol, acum îl folosesc ca limbaj, nu ca exercițiu.

Vizual, episodul face ceva dificil: îți arată suficient din coșmar ca să te sperie, dar nu atât încât să devină monoton. Upside Down e filmat cu o claritate murdară, iar efectele speciale sunt, în mare, impecabile. Dacă în volumul 1 mă scotea din ritm întinerirea digitală din anumite flashback-uri, aici accentul cade pe integrarea lumilor și pe amploarea confruntării, iar rezultatul e mult mai uniform. Ai senzația de „producție imensă” nu doar prin bani, ci prin disciplină.

Iar muzica… muzica e exact genul de detonator emoțional care a făcut Stranger Things să explodeze cultural încă din sezonul 1. Finalul știe când să apese pe nostalgie și când să tacă. Are momente în care un cântec îți lipește scena de memorie, dar nu simți că e acolo ca să fie „viral”. E mai degrabă un fel de închidere de cerc: serialul care a transformat piese vechi în evenimente pop își permite un ultim gest muzical ca un salut către tot ce a fost.

Structură și ritm: de ce episodul te ține, chiar când sare între fire

Episodul are o structură care se joacă periculos cu atenția: sare între grupuri, între spații, între tipuri de tensiune. În mâini mai slabe, asta ar fi însemnat oboseală. Aici, în schimb, simți că fiecare „front” are o temperatură diferită: unul e panică pură, altul e sacrificiu, altul e durere personală, altul e rezolvare de relații. În loc să fie repetitiv, devine ca un concert în care fiecare piesă schimbă tempo-ul.

Mi-a plăcut că finalul nu fuge de consecințe. Stranger Things a avut mereu tendința să fie generos cu personajele, să le ofere scăpări în ultimul moment. Acum, chiar dacă nu devine nihilist, serialul de pe Netflix își asumă că un război atât de mare lasă cicatrici. Și tocmai asta face catharsisul să fie real: nu câștigi „gratis”.

În plus, modul în care se închide serialul ca idee e, pentru mine, printre cele mai bune lucruri. Fără să fie moralizator, finalul spune clar: aventura asta a fost despre prietenie și despre curajul de a sta lângă cineva când lumea se rupe. Dacă ai intrat în Stranger Things pentru monștri, pleci cu o poveste despre oameni.

Defectul: epilogul e ușor prea lung și fragmentează lovitura finală

Acum, partea care mă zgârie: ultimul act, după ce conflictul major își consumă energia, insistă puțin prea mult pe „încă un rămas bun”. Înțeleg intenția. După ani întregi de atașament, vrei să stai cu personajele, să le vezi respirând, să le vezi trăind. Problema e că există un punct în care emoția ar fi trebuit să fie lăsată să cadă ca o ghilotină — curată, definitivă — iar episodul mai adaugă câteva minute care diluează impactul.

Nu e un defect care să strice finalul, dar e suficient cât să-l simți, mai ales dacă ești genul de spectator care preferă finaluri mai tăioase. În loc să pleci cu un nod perfect strâns, pleci cu nodul strâns, apoi încă două bucle de sfoară. E frumos, dar mai puțin puternic decât ar fi putut fi.

Paradoxal, fix pentru că episodul e atât de bun, observi asta mai clar. Când ai două ore de control și intensitate, orice minut în plus devine vizibil. Dacă ar fi tăiat 10–15 minute din epilog, cred că „The Rightside Up” ar fi avut o lovitură finală aproape impecabilă.

Verdict: Stranger Things se termină bine, cu inimă, nu doar cu artificii

În ciuda micii fisuri de ritm, finalul Stranger Things își merită statutul de eveniment. E o încheiere care nu trădează personajele, nu își bate joc de emoție și nu cade în capcana „șocului pentru șoc”. E mare, da. Dar e mare în sensul bun: ca o poveste care a crescut odată cu publicul ei și care își permite să fie, în sfârșit, un film în toată regula.

Dacă vrei să-l simți cum trebuie, fă-ți o seară ca pentru cinema: lumina stinsă, telefonul departe, sunet bun, și intră în el fără să te grăbești. Nu-l „consuma”. Trăiește-l. Finalul ăsta are genul de melancolie care se așază încet, după genericul de final, și te prinde abia când ai închis ecranul.

Și când te trezești că îți vine să te întorci la sezonul 1, să vezi iar bicicletele, walkie-talkie-urile, subsolul și zarurile… acceptă că asta e, poate, cea mai mare victorie a serialului: nu că a inventat monștri memorabili, ci că ți-a făcut prietenia să pară, pentru o clipă, un superputere reală.