REVIEW Filmul de pe Netflix Stoker, thrillerul psihologic care îți intră sub piele pe măsură ce devine tot mai liniștit

„Stoker” este unul dintre acele filme care te prind nu printr-o avalanșă de întorsături, ci prin felul în care îți mută încet reperele. Începe ca o dramă de familie, cu un doliu care pare să înghețe totul în jur, apoi se transformă într-un thriller straniu, elegant și neliniștitor, în care fiecare gest mic capătă greutate. Nu e un film „tare” prin volum, ci prin tensiune: îți dă impresia că ceva rău se află la doi pași, iar tu doar aștepți să-și arate colții.

Regizat de Park Chan-wook (cunoscut pentru Oldboy), „Stoker” este debutul lui în limba engleză și are o semnătură vizuală foarte clară: cadre precise, atmosferă controlată, simboluri recurente și o violență care apare mai degrabă ca o dezvăluire decât ca un șoc. Scenariul este scris de Wentworth Miller, iar distribuția e condusă de Mia Wasikowska, Nicole Kidman și Matthew Goode, într-un trio care ține filmul în echilibru între seducție și amenințare.

Povestea: doliu, un intrus și o trezire incomodă

India Stoker (Mia Wasikowska) împlinește 18 ani în momentul în care tatăl ei, Richard Stoker (Dermot Mulroney), moare într-un accident. Pierderea nu e doar dureroasă, ci și destabilizatoare: Richard era centrul emoțional al casei, omul care făcea legătura între India și mama ei, Evelyn (Nicole Kidman). Rămasă fără această punte, familia intră într-un vid, iar vidul e umplut rapid de un personaj despre care India nu știa nimic: unchiul Charlie Stoker (Matthew Goode), fratele lui Richard.

Charlie apare la înmormântare cu un aer impecabil, atent, aproape prea politicos. Spune că vrea să rămână o perioadă, ca să ajute. Evelyn, fragilă și răvășită, îl acceptă aproape imediat, ca și cum prezența lui ar putea ține loc de sprijin sau de direcție. India, în schimb, îl simte ca pe un corp străin în propria casă. În loc să fie un unchi de poveste, Charlie devine o întrebare permanentă: cine e, de ce a lipsit, ce ascunde și de ce pare să citească oamenii atât de bine?

Horoscop 4 februarie 2026. Zodia care poate fi dezamăgită în iubire dacă ia decizii pripite

Horoscop marți, 3 februarie 2026. Zi dificilă pentru două zodii, pot pierde o sumă importantă de bani

Pe măsură ce relațiile se reașază, „Stoker” îți arată că adevăratul subiect nu este doar intrusul, ci schimbarea din India. Fata retrasă, cu un control aproape rece asupra emoțiilor, începe să reacționeze diferit la lume. Iar filmul are curajul să nu-ți ofere o interpretare confortabilă: te obligă să urmărești o maturizare care nu arată ca în filmele „cuminți”, ci ca o trezire a instinctului, cu tot cu întunericul lui.

Distribuția: trei interpretări care se mușcă una pe alta

Mia Wasikowska construiește o India extrem de subtilă: o adolescentă care pare să trăiască mai mult în interior decât în exterior. Privirea ei e adesea fixă, vocea e măsurată, mișcările sunt economice, dar tocmai această reținere face ca fiecare mică schimbare să conteze. Când India devine curioasă, apoi fascinată, apoi hotărâtă, nu ai un moment „clar” în care se transformă; simți doar că s-a deplasat câțiva milimetri, iar milimetrii aceia schimbă tot.

Nicole Kidman, ca Evelyn, joacă exact ce trebuie pentru un film ca acesta: vulnerabilitate care poate aluneca în egoism, rafinament care se poate transforma în cruzime, seducție care nu e neapărat erotică, ci disperată. Evelyn nu e o „mamă bună” în sens convențional; e o femeie care se simte părăsită, care vrea să fie dorită și care, uneori, pare să concureze cu propria fiică pentru atenție și control. Kidman face personajul incomod, dar viu, iar asta ridică miza fiecărei scene comune cu India.

Matthew Goode este, însă, piesa care dă filmului vibrația periculoasă. Charlie nu urlă, nu amenință direct, nu se agită. El seduce prin calm, prin maniere, printr-o inteligență socială care îi permite să se strecoare exact acolo unde ceilalți au o rană. Îl vezi vorbind cu Evelyn și simți cum o conduce fără să ridice vocea. Îl vezi lângă India și îți dai seama că între ei se formează o legătură greșită, dar intensă, ca un fir întins peste o prăpastie.

În jurul lor, filmul de pe Netflix adaugă personaje care funcționează ca avertismente sau oglinzi: Gwendolyn (Jacki Weaver), mătușa care încearcă să sugereze că Charlie nu e cine pretinde; Mrs. McGarrick (Phyllis Somerville), menajera care pare să fi văzut prea multe; Whip Taylor (Alden Ehrenreich), băiatul „drăguț” care intră în orbita Indiei; și Chris Pitts (Lucas Till), bully-ul care împinge lucrurile spre violență. Fiecare dintre ei scoate la suprafață alt strat din India și alt mecanism din Charlie.

Stil și simboluri: Park Chan-wook îți vorbește prin cadre, nu prin replici

„Stoker” arată ca o poveste spusă cu mănuși de catifea. Casa Stoker nu este doar un decor, ci un instrument: coridoarele, scările, ușile, umbrele, toate sunt folosite pentru a sugera control, separare și supraveghere. Park Chan-wook filmează întâlnirile ca pe niște dueluri, chiar și când oamenii stau la masă sau își toarnă ceai. Sunt multe momente în care simți că personajele nu doar vorbesc, ci își măsoară distanța, își testează limitele, își împing unul altuia nervii fără să atingă direct subiectul.

Un element care te ajută să intri în film este să urmărești cum sunt folosite detaliile senzoriale. India pare să perceapă lumea foarte fizic: sunete, texturi, vibrații. Filmul de pe Netflix insistă pe aceste lucruri ca să-ți sugereze că „trezirea” ei nu e doar emoțională, ci și corporală, instinctivă. Când tensiunea crește, nu crește doar prin evenimente, ci și prin felul în care sunetul devine mai apăsător, cum montajul se strânge, cum anumite obiecte reapar și capătă sens nou.

Mai important, Park Chan-wook tratează violența ca pe un rezultat, nu ca pe un truc. Nu îți aruncă sânge în față ca să te impresioneze, ci îți arată cum o relație toxică poate deveni un catalizator pentru ceva latent. De aceea filmul de pe Netflix poate părea „lent”, dar e o lentoare intenționată: e ca o spirală care se strânge. Dacă ai răbdare, tensiunea se adună și, când se rupe, se rupe cu sens.

De ce merită să-l vezi pe Netflix și cum îl privești ca să funcționeze

Dacă vrei un thriller care să te țină doar prin twist-uri, „Stoker” s-ar putea să ți se pară rece. Dar dacă ai chef de o poveste atmosferică, în care subtextul e la fel de important ca acțiunea, filmul te răsplătește. Merită să-l vezi pentru felul în care îmbină o dramă de familie cu un portret de formare întunecat, aproape gotic, în care maturizarea nu înseamnă neapărat „vindecare”, ci asumarea unei naturi complicate.

Ca să funcționeze pentru tine, privește-l atent, nu grăbit. Lasă scenele să respire și urmărește cum se schimbă dinamica dintre India și Charlie: de la suspiciune la curiozitate, de la curiozitate la atracție, de la atracție la înțelegere periculoasă. Uită-te și la Evelyn: nu e doar „mama naivă”, ci o forță haotică care, fără să vrea, împinge lucrurile spre prăpastie prin nevoia ei de validare.

Și mai e ceva: „Stoker” e un film pe care îl simți diferit la a doua vizionare. Prima dată îl urmărești ca să înțelegi ce se întâmplă. A doua oară îl urmărești ca să vezi cum a fost construit: indiciile, privirile, tăcerile, micile gesturi prin care Park Chan-wook îți spune adevărul fără să-l rostească. Dacă îți plac thrillerele elegante, cu interpretări puternice și o atmosferă care te ține strâns fără să țipe la tine, atunci „Stoker” e fix genul de film pe care să-l lași să te deranjeze până la final.