Râul care pare că urcă muntele: cum ar fi „picurat” scoarța Pământului ca să lege Green River de Colorado

Privit pe hartă, traseul Green River pare o sfidare a bunului-simț: în loc să ocolească o barieră masivă, taie drept printr-un lanț montan și sapă un canion adânc, ca și cum ar „curge în sus”. Doar că, în geologie, lucrurile care arată imposibil la suprafață sunt adesea rezultatul unor procese lente, invizibile, care schimbă relieful fără să lase semne evidente de la o zi la alta. Când pui cap la cap vârsta munților, vârsta râului și adâncimea canionului, iese la iveală un puzzle care i-a ținut ocupați pe geologi timp de aproximativ 150 de ani.

Explicația propusă recent de o echipă internațională de cercetători schimbă un detaliu esențial: nu râul ar fi „înfrânt” munții doar prin eroziune, ci munții ar fi fost, temporar, coborâți din interiorul Pământului. În acea fereastră de timp, apa a profitat de panta existentă, și-a fixat traseul, iar mai târziu, când terenul s-a ridicat din nou, albia a rămas ca o cicatrice geologică. E motivul pentru care, astăzi, totul pare contraintuitiv.

De ce pare că un râu poate să curgă „în sus”

În nord-estul statului Utah, Green River, cel mai mare afluent al Colorado River, traversează Munții Uinta și sapă un canion adânc, în unele porțiuni de ordinul a mii de picioare. Aspectul șocant nu e doar spectaculozitatea peisajului, ci faptul că lanțul muntos are aproximativ 50 de milioane de ani, în timp ce traseul actual al râului, așa cum îl înțeleg geologii pe baza datelor moderne, ar fi mult mai tânăr: sub opt milioane de ani. Întrebarea firească este cum poate un râu relativ „recent” să-și croiască drum printr-o barieră atât de veche și de înaltă.

În mod normal, apa urmează calea cu rezistența cea mai mică. Când întâlnește un obstacol major, se ramifică, îl ocolește sau își schimbă direcția spre o zonă mai joasă. De aceea, multe văi și canioane au o logică „cuminte”: șerpuiesc, evită crestele, se așază în depresiuni. În cazul Green River, logica pare inversată. Dacă te uiți doar la relieful de azi, ai impresia că râul ar trebui să fi fost deviat în altă parte, nu să fi tăiat muntele. De aici și ideea populară că ar „curge uphill”: nu pentru că apa urcă în sens fizic, ci pentru că traseul pare imposibil raportat la peisajul actual.

Horoscop 4 februarie 2026. Zodia care poate fi dezamăgită în iubire dacă ia decizii pripite

Horoscop marți, 3 februarie 2026. Zi dificilă pentru două zodii, pot pierde o sumă importantă de bani

Picurarea litosferică, mecanismul care ar fi coborât muntele

Teoria care încearcă să rezolve misterul se numește „picurare litosferică” (lithospheric drip). Conceptul pornește de la ceea ce se întâmplă la baza scoarței terestre: în anumite condiții, se poate acumula un strat mai dens, mai bogat în minerale, care devine treptat prea greu ca să rămână „lipit” de scoarță. Imaginează-ți o masă vâscoasă atârnată de un tavan: la un moment dat, greutatea o face să se alungească, apoi să se desprindă și să cadă. La scară geologică, „căderea” înseamnă scufundarea în manta.

Înainte să se desprindă complet, acea masă densă poate trage în jos terenul de deasupra, producând o coborâre lentă a regiunii, inclusiv a unui lanț muntos. Asta e piesa lipsă din puzzle: dacă Munții Uinta au fost „lăsați” în jos suficient de mult, pentru suficient timp, atunci Green River ar fi putut traversa zona fără să pară un miracol. Odată ce albia s-a format și eroziunea a început să muște din rocă, râul și-a consolidat traseul.

După desprindere, regiunea de la suprafață se poate reînălța, un fel de rebound geologic. Iar dacă munții se ridică din nou după ce râul și-a tăiat deja drumul, obții exact paradoxul modern: o albie stabilă care traversează un relief înalt. Cercetătorii vorbesc și despre un tipar „în țintă” (bullseye) pe care astfel de procese îl pot imprima în peisaj: un centru și zone concentrice de deformare, care pot fi detectate prin măsurători de relief și grosime crustală.

Urma din adânc și ce spune cronologia despre întâlnirea râurilor

Ca să testeze ipoteza, echipa a folosit imagistica seismică, o metodă comparată des cu un CT al Pământului. Principiul e simplu: undele seismice generate de cutremure traversează interiorul planetei, iar modul în care se propagă poate indica regiuni mai reci, mai dense sau structuri neobișnuite în manta și litosferă. În seturi de date publicate anterior pentru zona Munților Uinta, cercetătorii au identificat o anomalie rece, aproximativ circulară, la circa 200 de kilometri adâncime. Interpretarea lor: acesta ar fi fragmentul desprins al „picăturii” litosferice.

Apoi vine partea de timp, care e crucială. Dacă estimezi cât de repede poate coborî un astfel de corp dens și unde se află acum, poți aproxima momentul desprinderii. Autorii studiului propun un interval de aproximativ 2–5 milioane de ani în urmă, iar acest interval se potrivește cu alte estimări legate de perioada în care Green River ar fi început să taie serios în masiv și să se conecteze cu sistemul Colorado. Practic, cronologia nu e un detaliu de decor: e testul care arată dacă povestea e plauzibilă.

Mai mult, modelarea geologică ar indica faptul că scoarța de sub Munții Uinta e mai subțire decât ar fi „normal” pentru un lanț atât de înalt, un indiciu compatibil cu ideea că materialul dens de la bază a fost pierdut către manta. În plus, calculele de rebound sugerate de parametrii „picurării” pot genera o modificare de altitudine de ordinul sutelor de metri, suficientă pentru a schimba decisiv pantele locale și direcțiile de scurgere.

De ce explicația contează și dincolo de Utah

Miza nu se oprește la un peisaj spectaculos sau la o curiozitate pentru manuale. În momentul în care Green River s-a legat de Colorado, rețeaua de drenaj s-a reorganizat la scară mare, influențând direcțiile de scurgere și, implicit, unde ajunge apa: spre bazine care se conectează, în final, fie la Pacific, fie la Atlantic. O astfel de reorganizare poate schimba și limitele habitatelor, pentru că râurile sunt bariere naturale, coridoare de migrație și surse de resurse. În timp, astfel de separări pot influența chiar evoluția speciilor.

În plus, studiul are o miză metodologică: oferă un exemplu concret despre cum procesele din mantaua Pământului pot modifica relieful fără să ai nevoie de o „poveste” clasică cu falii spectaculoase, coliziuni sau erupții majore. Pentru tine, asta e o cheie utilă când citești despre alte anomalii geografice: uneori, răspunsul nu e la suprafață, ci în felul în care planeta își redistribuie masa în adânc, pe intervale de milioane de ani.

Dacă vrei să înțelegi mai bine ideea din spatele paradoxului, ține minte un principiu simplu: râurile nu sunt doar sculptori ai peisajului, ci și „arhive” ale istoriei reliefului. Când vezi o albie care pare nelalocul ei, întreabă-te nu doar ce a făcut apa, ci și ce a făcut Pământul dedesubt cât timp apa își vedea de drum.