Poluare din spațiu: un nor de litiu din atmosferă, legat direct de reintrarea rachetei SpaceX Falcon 9, a lui Elon Musk
Epoca sateliților și a megaconstelațiilor nu înseamnă doar internet mai rapid și ambiții cosmice mai mari. Vine la pachet și cu o problemă despre care s-a vorbit prea puțin: poluarea metalică din straturile superioare ale atmosferei.
Un nou studiu publicat în revista științifică Communications Earth & Environment arată, pentru prima dată, că resturile spațiale care reintră în atmosferă lasă în urmă o amprentă chimică clar detectabilă.
Cercetarea a fost coordonată de Robin Wing, de la Leibniz Institute of Atmospheric Physics, iar concluzia este cât se poate de directă: un nor de litiu observat în atmosfera superioară a fost asociat cu reintrarea necontrolată a unei trepte superioare de rachetă SpaceX Falcon 9, se arată într-un material publicat în The Conversation.
O regiune a atmosferei despre care știm surprinzător de puțin
Zona vizată de cercetători, situată între aproximativ 80 și 120 de kilometri altitudine, include partea superioară a stratosferei, mezosfera și baza termosferei.
Este un teritoriu dificil de explorat: prea sus pentru baloane meteorologice, prea jos pentru majoritatea sateliților și neprietenos pentru aeronave.
Și totuși, este o regiune esențială pentru comunicațiile radio, funcționarea GPS-ului și dinamica stratului de ozon. Până nu demult, această zonă era considerată relativ „curată” din punct de vedere al poluării antropice. Noua realitate spațială schimbă însă datele problemei.
Pe 20 februarie 2025, folosind un sistem laser extrem de sensibil capabil să detecteze fluorescența metalelor în cantități infime, echipa a observat o creștere bruscă a concentrației de ioni de litiu. Originea? Bateriile cu litiu și componentele metalice ale sateliților și rachetelor care ard la reintrare.
Prin modelare a traiectoriei atmosferice, cercetătorii au corelat momentul și altitudinea norului de litiu cu traseul unei trepte superioare de Falcon 9 care s-a dezintegrat deasupra Oceanului Atlantic, la vest de Irlanda. Este pentru prima dată când un astfel de episod de poluare a fost nu doar detectat, ci și atribuit unui eveniment concret de reintrare.
Semnalul este diferit de cel lăsat de meteoriți, care contribuie în mod natural la straturi metalice în atmosferă. Aici vorbim despre un „fingerprint” chimic clar, generat de activitatea umană.
Detalii despre explozia sateliților și vidul de reglementare
Problema devine cu atât mai serioasă cu cât numărul sateliților aflați pe orbită a crescut exponențial în doar câțiva ani, ajungând la aproximativ 14.000.
Megaconstelațiile comerciale sunt principalul motor al acestei expansiuni. Mai mult, SpaceX a depus documentație pentru lansarea unei constelații care ar putea ajunge, teoretic, la un milion de sateliți destinați infrastructurii de date spațiale.
Fiecare satelit lansat va reintra, la un moment dat, în atmosferă. La fel și rachetele care îi transportă. Estimările actuale sugerează că, până în 2030, mai multe tone de materiale provenite din nave spațiale ar putea arde zilnic în atmosfera superioară.
Impactul exact asupra stratului de ozon nu este încă pe deplin cuantificat. Însă studii recente indică faptul că emisiile de aluminiu și clor generate de lansări și reintrări ar putea încetini refacerea ozonului. În plus, particulele de funingine provenite din lansări pot contribui la încălzirea straturilor superioare ale atmosferei.
În acest moment, nu există un cadru de reglementare clar pentru aceste emisii. Monitorizarea este limitată, iar înțelegerea științifică a efectelor pe termen lung este încă în fază incipientă. Tocmai de aceea, detectarea norului de litiu reprezintă un moment de cotitură: demonstrează că poluanții pot fi măsurați și atribuiți punctual.
Pe măsură ce industria spațială accelerează, presiunea va crește și asupra autorităților internaționale pentru a crea mecanisme de monitorizare și responsabilizare. Spațiul nu mai este doar o frontieră a inovației, ci și una a impactului asupra mediului.
Iar adevărul incomod este acesta: ceea ce ardem deasupra capetelor noastre nu dispare pur și simplu. Rămâne acolo, într-o parte a atmosferei pe care abia acum începem să o înțelegem.